<<< Toate categoriile

Libertatea de exprimare implică dreptul de a vorbi în public cu privire la funcţionarea justiţiei, dar critica nu trebuie să depăşească anumite limite - cauza Morice c. Franţei


JurisClasor CEDO - Iulie 2013, 30

Încălcarea art. 6 din Convenţie în cauza Morice c. Franţei, hotărârea din 11 iulie 2013, cererea nr. 29369/10. În circumstanţele speţei (un judecător îşi declarase, într-un cadru oficial, respectiv Adunarea generală a judecătorilor de la Curtea de Casaţie din Paris, sprijinul faţă de un judecător de instrucţie aflat în conflict cu reclamantul), imparţialitatea Curţii de Casație din Franţa ar putea ridica îndoieli serioase şi temeri reclamantului, justificate în mod obiectiv. Libertatea de exprimare se aplică şi avocaţilor, care au dreptul de a vorbi în public cu privire la funcţionarea justiţiei, dar critica nu trebuie să depăşească anumite limite.

 

La 19 octombrie 1995, judecătorul Bernard Borrel, detașat pe lângă Ministrul Justiției din Djibouti, în calitate de consilier tehnic, a fost găsit mort la optzeci de kilometri de orașul Djibouti. Trupul său, pe jumătate gol și parțial carbonizat, fusese aruncat la vreo douăzeci de metri de un drum singuratic. Începută în noiembrie 1995, ancheta poliției locale a concluzionat o sinucidere prin auto-incendiere. În noiembrie 1995, o ancheta penală a fost deschisă la Toulouse, pentru cercetarea cauzei decesului magistratului. Corpul, la întoarcerea sa în Franța, a fost înhumat la Toulouse. În februarie 1996 o autopsie a fost efectuată asupra corpului judecătorului, iar rezultatele comunicate soției decedatului, respectiv sinucidere prin autopulverizare cu benzină. În februarie 1997, doamna Elisabeth Borrel, văduva lui Bernard Borrel, contestând această teză, s-a constituit parte civilă, depunând o plângere penală in rem pentru omor. În aprilie 1997, o anchetă penală a fost deschisă.

În iulie 1997, un raport medico-legal privat, comandat de partea civilă, a concluzionat absența totală a produsului carbonizării în plămâni, ceea ce demonstra că judecătorul era deja mort când focul i-a ars o parte din corp. Un martor, refugiat în Belgia și fost membru al gărzii prezidențiale din Djibouti, în decembrie 1999, a susținut teoria crimei, implicându-l pe fostul șef de personal al președintelui Republicii Djibouti. Această mărturie a provocat controverse intense, inclusiv ecouri în mass-media. În ianuarie 2000, judecătorul de instrucție M. l-a audiat pe martor, la Bruxelles, după care, cel din urmă a pus sub semnul întrebării imparțialitatea sa, declarând că a fost presat de judecător să-și reconsidere mărturia. Trei sindicate ale magistraților s-au constituit părți civile, între care și Union syndicale des magistrats ("USM"), la 2 februarie 2000. În cele din urmă, la începutul lunii martie 2000, judecătorii de instrucție, însoțiti de directorul Institutului de Medicină Legală din Paris și de procurorul adjunct al Republicii Franceze, s-au deplasat la Djibouti, cu scopul de a reconstitui faptele, fără prezența părților civile, cărora le-au fost refuzate cererile pentru viză. La 21 iunie 2000, cei doi judecători de instrucție au fost desesizați de dosar, din pricina refuzului lor nejustificat de a efectua o nouă deplasare în Djibouti, în prezența părților civile, prin hotărârea Curții de Apel de la Paris. Cauza a fost atribuită altui judecător de instrucție, P..

La 4 iulie 2000 a avut loc la Paris o adunare generală a judecătorilor Curții de Casație, care a examinat situația specială a judecătorului M.. Presa a anunțat faptul că Ministrul Justiției sesizase Consiliul Superior al Magistraturii cu un dosar privind Biserica Scientologică, pe care îl instrumentase și unde existau disfuncționalități. Cu ocazia acestei întâlniri, judecătorul J.M. a afirmat că: "Nu este interzis magistraților să fie apropiați de doamna M.. Nu este interzis să spunem că doamna M. se bucură de sprijinul și de încrederea noastră."

La 6 septembrie 2000, reclamantul, care este avocatul doamnei Borrel, și unul dintre colegii săi au adresat o scrisoare Ministrului Justiției în legătură cu ancheta din cazul morții judecătorului Borrel, invocând "comportamentul în contradicție cu principiul imparțialității și cel al corectitudinii, al judecătorilor M. și L.L." și au cerut o anchetă a Inspecției Generale a Serviciilor Judiciare cu privire la "numeroasele difuncționalități comise". După desesizarea judecătorilor de instrucție M. și L.L., prin hotărârea secției de acuzare a Curții de Apel din Paris, de la 21.06.2000, toate piesele dosarului au fost transmise noului magistrat sesizat, la 23.06.2000. Cum caseta video înregistrată în timpul cercetării la fața locului efectuată de cei doi judecători de instrucți, în lipsa părților civile, nu figura în cadrul documentației furnizate, avocații au protestat la 1 august 2000, în fața noului judecător de instrucție. Ei au subliniat că judecătorul obținuse în aceeași zi această probă, ceea ce demonstra că judecătorii M. și L.L. "au ținut în posesia lor acest film, pe care nu l-au sigilat, mai mult de o lună după desesizarea lor de cauză". De asemenea, deschizând capacul casetei, au descoperit un plic sigilat adresat judecătorului M. și au simțit că "al său conținut este edificator și calitatea literară a acestei scrisori ne obligă să o reproducem, în întregime, mai ales că emană de la procurorul Republicii Djibouti, dl. D.S.”.

" În scrisoare se arăta:

Salut Marie-Paule,

Îți trimit, așa cum am convenit, caseta video a deplasării de la Goubet. Sper că imaginea va fi satisfăcătoare. Am urmărit emisiunea "Fără îndoială" pe TF1. Am văzut cum doamna Borrel și avocații săi au decis să-și continue manipularea. Te voi suna curând. Salută-l pe Roger dacă s-a întors, precum și pe J.C.D..

Te îmbrățișez.

Djama."

Avocații au continuat: "Forma și conținutul acestei scrisori arată o surprinzătoare și intimă complicitate regretabilă între judecătorii francezi și Parchetul din Republica Djibouti, autoritatea judiciară fiind sub controlul direct al guvernului condus de (...), suspectat foarte deschis și serios a fi instigatorul uciderii lui Bernard Borrel. Acest tip de informație este, evident, de natură să explice dorința fermă și constantă pe care au avut-o judecătorii de instrucție de a interzice părților civile și avocaților acestora să participe la reconstituirea ce a avut loc în Djibouti. Știti că acest caz deosebit de dificil privește moartea unui magistrat francez și că soția sa, ea însăși magistrat, nu poate accepta ca alți judecători să se comporte de o asemenea manieră, în ciuda celor mai elementare reguli nu numai de procedură, dar și din respect pentru victimă. În aceste condiții, suntem nevoiți să insistăm, astfel încât să ne puteți asigura că va fi făcută lumina în toate aceste probleme (...)."

La 7 septembrie 2000, a fost publicat în Le Monde un articol intitulat "Affaire Borrel : remise en cause de l’impartialité de la juge M.”. Reporterul a relatat că avocații doamnei Borrel l-au contestat "puternic" pe judecătorul M., în fața Ministrului Justiției. S-a afirmat că acesta a fost acuzat de către reclamant și colegul său de "un comportament în contradicție cu principiile imparțialității și corectitudinii" și că părea ca a "omis să trimite o piesă a dosarului către succesorul său ".  De asemenea: "Judecătorii M. și L.L. au păstrat în posesia lor caseta, protestează dl. Olivier Morice, pe care nu au reușit să o pună sub sigiliu timp de mai mult de o lună după desesizarea lor." Reporterul a continuat: "Mai rău, în plic, judecătorul P. a descoperit o scrisoare destul de familiară a lui D.S., procurorul Republicii Djibouti". Nota găsită în capacul casetei a fost apoi reprodusă. "Avocații doamnei Borrel sunt, evident, furioși. Această piesă demonstrează gradul de conivență între procurorul din Djibouti și magistrații francezi, spune Morice, și nu putem decât să fim scandalizați". Avocații au solicitat o investigație a Inspecției Generale a Serviciilor Judiciare a Ministerului Justiției.

La 12 și 15 octombrie 2001, cei doi judecători de instrucție au depus o plângere penală, cu constituire de parte civilă, pentru calomnie, împotriva directorului ziarului Le Monde, autorului articolului și reclamantului. Plângerea în cauză purta asupra următoarelor pasaje din articolul publicat la 7 septembrie 2000: "Aceasta (judecătorul M.) este acuzat de Olivier Morice și L.D. ca având "un comportament în contradicție cu principiile imparțialității și corectitudinii" și că părea că "a omis să trimită o piesă a dosarului către succesorul său". "Judecătorii M. și L.L. au păstrat în posesia lor caseta, pe care nu au reușit să o pună sub sigiliu timp de mai mult de o lună după desesizare." Mai rău, în plic judecătorul P. a descoperit o scrisoare destul de familiară". "Avocații doamnei Borrel sunt, evident, furioși. Această piesă demonstrează gradul de conivență între procurorul din Djibouti și magistrații francezi și nu putem decât să fim scandalizați.”

Audierea în fața TGI Paris a avut loc la 2 aprilie 2002 și hotărârea a fost pronunțată la 4 iunie 2002. Reclamantul a invocat, în primul rând, beneficiul imunității prevăzut de art. 41 din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei. Tribunalul a respins acest argument, considerând că abordarea adoptată de reclamant și de colegul său, în fața Ministerului Justiției, nu ar putea în nici un fel să fie interpretată ca referindu-se la procedurile judiciare sau la înscrisurile produse în fața unei instanțe, în sensul art.41 din această lege. Tribunalul a examinat apoi caracterul calomiator al declarațiilor din cauză. Acesta nu a fost "cu adevărat contestat", iar cu privire la primul pasaj, citatul a fost exact, scrisoarea adresată ministrului fiind depusă la dosar. "Acuzația de imparțialitate și lipsă de corectitudine față de un judecător constituie, evident, un reproș deosebit de calomniator, deoarece se pun la îndoială calitățile sale, probitatea morală și profesională și, pe scurt, capacitatea de a exercita funcții judiciare." În ceea ce privește caseta video, cuvintele traduc "cel puțin o neglijență gravă în monitorizarea instrucției și aruncă, de asemenea, îndoieli cu privire la integritatea profesională a doi magistrați de instrucție." Citirea textului în întregime sugerează că banda video nu ar putea avea locul său în cadrul procedurii judiciare, deoarece acesta a fost cerută de avocați și judecătorul însuși, și că "a avut într-un fel nuanța de contracara și a expune un soi de obstrucționare din partea judecătorilor M. și L.L.". În ceea ce privește ultimul pasaj în cauză, sensul defăimător al sintagmei "înțelegere secretă" era singurul care a fost discutat. Acest termen urma mai multor altor pasaje defăimătoare în care termenii folosiți erau ferm negativi ("nu putem decât să fim scandalizați"). Termenul implică în mod clar și fără extrapolare, că, urmare a bunelor relații cu procurorul Republicii Djibouti, judecătorii M. și L.L. au acționat în acord cu magistratul unei țări străine pentru a investiga cauza într-o manieră partinitoare și nedreaptă, prin încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului și funcției de judecător. Aceste cuvinte apar cu atât mai defaimatoare cu cât avocații au cerut Ministrului Justiției o anchetă, sugerând ca au existat elemente serioase care să justifice o astfel de solicitare. În ceea ce privește vinovăția reclamantului, TGI a constatat că Legea din 29 iulie 1881 prevede că o persoană care furnizează informații defăimătoare unui jurnalist, știind că acestea vor fi publicate, poate fi acuzată de complicitate la calomnie. În acest caz, reclamantul a confirmat în cadrul ședinței de judecată că a avut un contact telefonic cu jurnalistul care a scris articolul și a făcut declarațiile incluse în acesta. În speță, reclamantul a furnizat, pentru a fi făcute publice, informații pentru un jurnalist al cotidianului Le Monde, al căror caracter defăimător era "evident". În ceea ce privește eșecul instrucției penale, instanța a reținut că aceasta era încă în desfășurare și că hotărârea din 21.06.2000 și-a exprimat dezacordul cu privire la refuzul judecătorilor de a proceda la restituirea solicitată de partea civilă și care a atras drept consecință desesizarea lor. Cu toate acestea, nu se poate presupune că toate criticile formulate împotriva desfășurării investigației penale ar trebui să fie admise. În ceea ce privește păstrarea casetei video, nicio probă nu a fost făcută pentru a stabili o abatere gravă și un comportament incorect din partea judecătorilor. În sfârșit, în ceea ce privește "complicitatea", Curtea arată că o posibilă convergență de opinii între judecători și procurorul străin, al cărei înțeles exact nu este determinat, nu demonstrează în niciun fel o complicitate culpabilă, în scopul de a denatura procedura instrucției. Tribunalul a refuzat beneficiul bunei credințe acordat reclamantului, arătând că exprimarea unor acuzații profesionale și morale extrem de virulente împotriva unor magistrați a depășit în mod clar limitele critiicii libere legitim admise. Prin urmare, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant, în calitate de complice la calomnie, la o amendă de 4.000 EUR și să plătească în solidar cu jurnalistul și editorul Le Monde, 7.500 EUR către fiecare dintre cei doi judecători de instrucție din cauză, plus publicarea unei informări în acest sens în ziar.

Toate părțile au formulat apel împotriva aceastei hotărâri. Curtea de Apel din Versailles a pronunțat o hotărâre la 28 mai 2003, confirmând vinovăția celor trei inculpați, dar a modificat cuantumul amenzilor la care au fost condamnați co-inculpații, respectiv de la 500 și 800 EUR la 3.000 și 1.500 EUR. Cu toate acestea, a menținut amenda aplicată reclamantului, precum și daunele și dispoziția de publicare a unui anunț în ziarul Le Monde.

Printr-o hotărâre din 12 octombrie 2004, Curtea de Casație, observând o motivare contradictorie și considerând ca nefiind prescrisă acțiunea judecătorului L.L., a casat în tot decizia Curții de Apel din Versailles și a trimis cauza Curții de Apel din Rouen. Prin hotărârea sa din 16 iulie 2008, aceasta a revenit la caracterul defăimător al declarațiilor din cauză. În ceea ce privește comportamentul judecătorului M., Curtea a considerat că a spune că un judecător de instrucție care instrumenta un dosar avea un "comportament în contradicție cu principiile imparțialității și corectitudinii" sau contrar eticii profesionale și jurământului de judecător, reprezintă o acuzație extrem de calomnioasă, deoarece ridică o lipsă de integritate, o încălcare deliberată a îndatoririlor în exercitarea funcțiilor și pune în dubiu chiar capacitatea de a-și exercita funcția. În ceea ce privește întârzierea transmiterii benzii, Curtea a constatat că remarcile făcute de reclamant, nu doar că imputau judecătorilor de instrucție o neglijență gravă în monitorizarea cauzei, ci îi discreditau, pentru că ar fi ținut în mod deliberat caseta video în posesia lor, cel puțin în scopul obstrucționării justiției. Numai intervenția avocaților în fața judecătorului P., urmată de aceea a judecătorului din urmă la judecătorul M., au permis obținerea acestei piese la dosar, la 1 august 2000. Curtea de Apel a adăugat că astfel de afirmații, dând vina pe judecători de încălcarea deliberată a îndatoririlor lor și imputându-le o lipsă de integritate în exercitarea funcțiilor, afectează onoarea acestora. Termenul folosit implică faptul că, din cauza bunelor relații între ei, judecătorul M. a fost în măsură să ascundă adevărul, conducând ancheta de o manieră părtinitoare și inechitabilă, cu încălcarea eticii profesionale și principiilor fundamentale care reglementează profesia de judecător. S-au constatat ca deosebit de defăimătoare afirmațiile făcute de reclamant în presă, împotriva celor doi judecători, prin caracterul lor excesiv, fapte ce trebuie analizate ca o "reglare de conturi a posteriori". În consecință, Curtea de Apel a menținut hotărârea primei instanțe.

Inculpații și judecătorul M. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Reclamantul a invocat art.10 din Convenție, susținând că imunitatea oferită de art. 41 din Legea presei proteja avocatul cu privire la orice afirmație legată de procedurile judiciare, inclusiv cele disciplinare. Scrisoarea din 6 septembrie 2000, adresată Ministrului Justiției, avea drept scop sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii împotriva celor doi judecători care au fost responsabili de această anchetă, a reprezentat o parte din apărarea intereselor părții civile. Prin urmare, instanța de apel nu putea refuza să acorde imunitate jurisdicțională pentru o potențială calomnie cu privire la faptul că scrisoarea se întemeia pe realitatea că nu reprezenta un act de sesizare inclus printre condițiile reglementate de art. 41 din legea anterior menționată. De asemenea, declarațiile vizau o cauză mult mediatizată și este discutabilă conducerea anchetei penale. Buna-credință trebuie să fie evaluată în raport de remarcile ofensatoare care au fost publicate. Simplul fapt că a avut o dispută cu unul dintre judecători, într-o altă procedură, nu dovedește că ar fi fost motivat de animozitate personală. În cele din urmă, punctele de vedere exprimate cu privire la funcționarea unei instituții fundamentale a statului, cum ar fi cursul urmăririi penale, nu sunt subordonate prudenței în exprimarea gândurilor. Curtea de Casație a concluzionat că instanța de apel și-a motivat suficient decizia. Într-adevăr, dacă orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare și în cazul în care publicul are un interes legitim în a primi informații despre procedurile și funcționarea justiției penale, exercitarea acestor libertăți comportă îndatoriri și responsabilități, și poate fi supusă, ca și în cazul cauzelor în care au fost depășite limitele admise ale libertății de exprimare în criticile aduse acțiunilor judecătorilor, acelor restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.

 

Asupra art. 6 din Convenţie

Reclamantul a susţinut că dosarul său nu a fost examinat în mod echitabil şi de o  instanţă imparțială, în faţa Curţii de Casație. Judecătorul J.M., care făcea parte din complet, îşi exprimase public sprijinul pentru judecătorul M., la Adunarea generală a judecătorilor Curţiii de Casaţie din Paris desfăşurată la 4 iulie 2000.

Curtea a arătat, în cauza Micallef c. Maltei [MC], nr. 17056/06, că imparțialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 par. 1 se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; există şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea, inter alia, Fey c. Austriei, hotărârea din 24 februarie 1993, part. 27, 28 şi 30, şi Wettstein c. Elveţiei, nr. 33958/96, par. 42).

În cadrul demersului subiectiv, principiul conform căruia o instanţă trebuie considerată ca lipsită de prejudecăţi sau părtinire este de multă vreme stabilit de jurisprudenţa Curţii [a se vedea, spre exemplu, Kyprianou c. Ciprului (MC), nr. 73797/01, par. 119]. Curtea a hotărât că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (a se vedea Wettstein, citată anterior, par. 43). Referitor la tipul de probă necesară, Curtea a încercat, spre exemplu, să stabilească dacă un judecător a dat dovadă de ostilitate sau rea voinţă din motive personale (a se vedea De Cubber c. Belgiei, hotărârea din 26 octombrie 1984, par. 25).

În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, Curtea s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) (a se vedea Kyprianou, citată anterior, par. 119). În consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Pullar c. Regatului Unit, hotărârea din 10 iunie 1996, par. 32).

În ceea ce priveşte demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparţialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunţa într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparţialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a şti dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (a se vedea Wettstein, citată anterior, par. 44, şi Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei, hotărârea din 7 august 1996, par. 58).

Demersul obiectiv se axează în principal pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură (a se vedea cauzele curţilor marţiale, spre exemplu, Miller şi alţii c. Regatului Unit, nr. 45825/99, 45826/99 şi 45827/99, hotărârea din 26 octombrie 2004; a se vedea şi cauzele privind rolul dual al judecătorului, spre exemplu, Mežnarić c. Croaţiei, nr. 71615/01, hotărârea din 15 iulie 2005, par. 36 şi Wettstein, citată anterior, par. 47, în care avocatul care îi reprezenta pe adversarii reclamantului l-a judecat ulterior pe reclamant în cadrul unui set de proceduri şi, respectiv, al unei proceduri concomitente) care justificau obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea instanţei şi, în consecinţă, nu respectă normele din convenţie conform demersului obiectiv (Kyprianou, citată anterior, par. 121). Prin urmare, este necesar să se stabilească în fiecare cauză dacă legătura respectivă este de natură şi în măsură să indice o lipsă de imparţialitate din partea instanţei (Pullar, citată anterior, par. 38).

În această privinţă, chiar şi aparenţele pot prezenta o oarecare importanţă sau, altfel spus, „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se şi vadă că se face dreptate” (De Cubber, citată anterior, par. 26). Punctul de interes îl constituie încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei. În consecinţă, orice judecător faţă de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparţial trebuie să se abţină (a se vedea Castillo Algar c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 45).

Curtea reţine că, în prezenta cauză, reclamantul contestă imparțialitatea judecătorului J.M.. Într-adevăr, acesta, în adunarea generală a judecătorilor Curţii de Casaţie din Paris, de la 4 iulie 2000, s-a pronunţat în felul următor cu privire la judecătorul M., contestat în legătură cu maniera de instrumentare a dosarului Bisericii Scientologice: "Nu este interzis magistraților să fie apropiați de doamna M.. Nu este interzis să spunem că doamna M. se bucură de sprijinul și de încrederea noastră." Reclamantul a fost tocmai avocatul a unor părți civile în cauza Bisericii Scientologice şi a sesizat, la timpul faptelor, Ministrul Justiției cu privire la dificultățile întâlnite în raportul cu judecătorul de instrucţie din acest caz.

Cu toate acestea, în cauză, judecătorul M. s-a constituit parte civilă, în special faţă de reclamant, care a făcut declarații despre modul în care s-a efectuat ancheta în cazul judecătorului Borrel. Curtea a constatat că nu există probe în dosar pentru a dovedi că, în acest caz, judecătorul J.M. şi-a arătat o părtinire personală. Curtea a examinat, așadar, cauza sub aspectul imparțialităţii obiective. Judecătorul J.M. a făcut parte din completul Secției Penale al Curții de Casație, care a decis cu privire la recursul judecătorului M. și al reclamantului, în cauza în care erau adversari și le-a respins, menţinând condamnarea reclamantului. În urmă cu nouă ani și-a exprimat în mod public susținerea și încrederea în judecătorul M. cu privire la un alt caz în care era judecător de instrucţie iar reclamantul parte civilă. Deși poziţia judecătorului J.M. avusese loc în urmă cu mai mulţi ani, judecătorul M. instrumenta deja cazul Borrel în momentul în care judecătorul J.M. a dat acea declarație, cauza având implicații mediatice și politice importante și fiind cunoscută pentru multe răsturnări de situație.

În plus, Curtea de Apel din Rouen, prin hotărârea sa din 16 iulie 2008, a remarcat că Secţia de instrucție a Curții de Apel din Paris fusese sesizată cu dosarul Bisericii Scientologice, în care judecătorul M. a fost suspectat a fi la originea dispariției unor piese, la cererea reclamantului, cu două zile înainte de publicarea articolului în cauză, în care s-a menţionat acest fapt. Reiese, astfel, clar că reclamantul și judecătorul M. erau în conflict, atât în dosaru​l pentru care a primit sprijinul judecătorului J.M., cât şi în cel în care judecătorul J.M. a fost judecător la Curtea de Casație. În plus, trebuie remarcat faptul că sprijinul judecătorului J.M. a fost exprimat într-un cadru oficial, respectiv Adunarea generală a judecătorilor de la Curtea de Casaţie din Paris și a avut un caracter destul de general. Acest lucru este suficient pentru Curte să concluzioneze în sensul că, în circumstanțele speței, imparțialitatea Curții de Casație ar putea ridica îndoieli serioase și temeri reclamantului în această privință, temeri ce ar putea să fie justificate în mod obiectiv.

Prin urmare,  art. 6 par 1 din Convenție a fost încălcat.

 

Asupra art. 10 din Convenție

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Curtea nu are drept sarcină, în exercitarea controlului, înlocuirea autorităților naționale competente, ci mai degrabă să verifice, sub aspectul art. 10 din Convenție, hotărârile date în raport de puterea lor de apreciere. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât și-a exercitat puterea discreționară cu bună-credință și cu o atenție rezonabilă: ea trebuie să examineze ingerința litigioasă în lumina tuturor elementelor cauzei,  pentru a stabili dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt "pertinente și suficiente" și dacă restrângerea a fost "proporțională cu scopul legitim urmărit." În acest sens, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat standarde conforme cu principiile enunțate la art.10 și, în plus, în temeiul unei evaluări acceptabile a faptelor relevante.

Curtea reamintește, în acest sens, în scopul de a evalua justificarea unei declarații controversate, că este necesar să se facă distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea faptelor poate fi demonstrată, judecățile de valoare nu se pretează la a le demonstra exactitatea, cerința ca adevărul judecăților de valoare să fie stabilit încalcă însăși libertatea de opinie, drept fundamental garantat de art. 10. Calificarea unei declarații drept faptă sau judecată de valoare relevă, în primul rând, discreția autorităților naționale, inclusiv a instanțelor. Mai mult decât atât, chiar și în cazul în care o declarație constituie o judecată de valoare, ea trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficientă, altfel ar fi excesivă. Mai mult decât atât, în ceea ce privește obiectul unor remarci ofensatoare, Curtea amintește că întotdeauna ia în considerare rolul special al sistemului judiciar în societate; în calitate de garanți ai justiției, acțiunile judecătorilor și procurorilor au nevoie de încrederea cetățenilor. Din această perspectivă, ar putea fi necesară protejarea lor de atacuri distructive lipsite de fundament serios, mai ales ca obligația de rezervă interzice judecătorilor vizați să reacționeze. (Rizos și Daskas c. Greciei, nr, 65545/01, par. 43, hotărârea din 27 mai 2004)

În plus, Curtea a observat că statutul special al avocaților îi face să ocupe o poziție centrală în administrarea justiției ca intermediari între justițiabili și instanțele de judecată, ceea ce explică normele de conduită impuse acestora (Casado Coca c. Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994, par. 54). Cu toate acestea, libertatea de exprimare se aplică și avocaților care au dreptul de a vorbi în public cu privire la funcționarea justiției, dar critica nu trebuie să depășească anumite limite (Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, par. 27-28). În acest sens, ar trebui să ia în considerare justul echilibru între diferitele interese implicate, care includ dreptul publicului de a fi informat cu privire la problemele care afectează interesul public și funcționarea sistemului judiciar, cerințele unei bune administrări a justiției, demnitatea profesiei de avocat și reputația judecătorilor (Schöpfer c. Elveției, hotărârea din 20 mai 1998, par. 33).

În cauză, Curtea reține că reclamantul a făcut declarații unui jurnalist al cotidianului Le Monde și că acestea au fost reluate într-un articol publicat la 7 septembrie 2000 sub titlul "Affaire Borrel : remise en cause de l’impartialité de la juge M.". În acest articol, avocatul doamnei Borrel, adică reclamantul, l-a acuzat pe judecătorul de instrucție că a avut "un comportament în contradicție cu principiile imparțialității și corectitudinii", și că a omis, alături de colegul său, "să consemneze și să transmită o piesă din dosar către succesorul său, cel care l-a preluat." După menționarea unei note a procurorului din Djibouti adresată judecătorului M., în termeni "oarecum familiari", articolul preciza că avocații, printre care și reclamantul, au fost "evident furioși" și că, potrivit lor, "această piesă demonstra gradul de înțelegere secretă "existentă" între procurorul din Djibouti și magistrații francezi "și nu putea fi decât ofensatorie". Curtea a observat că, în acest articol, reclamantul nu s-a limitat la declarații de fapt, cu privire la omisiunea transmiterii casetei video și prezența unei scrisori din partea procurorului din Djibouti în capacul casetei. El a invocat, de asemenea, judecăți de valoare, punând în discuție imparțialitatea și corectitudinea judecătorului M. și afirmând existența unei înțelegeri între judecători și procurorul din Djibouti. De asemenea, instanța națională a constatat că reclamantul nu a contestat caracterul defăimător al remarcilor și a susținut că toate cele imputate erau în întregime fondate. În plus, reclamantul și unul dintre colegii săi au trimis cu o zi înainte, la 6 septembrie 2000, o scrisoare ministrului justiției, cu aceleași pretenții, cerând o anchetă a Inspecției Generale a Serviciilor Judiciare pentru "multiple disfuncționalități" în cadrul procedurii judiciare declanșate cu privire la moartea judecătorului Borrel. Curtea a constată că judecătorul M. a fost desesizat în ce privește investigarea acestui caz, printr-o decizie a Secției de instrucție a Curții de Apel din Paris din 21.06.2000, nemaifiind responsabil în cauză.

În aceste condiții, Curtea a constatat că reclamantul a atacat în mod public într-un ziar de circulație generală, pe judecătorii de instrucție, dar și funcționarea sistemului judiciar, în aceeași zi în care a sesizat Ministerul Justiției, fără a aștepta soluționarea petiției sale. Deși scopul era de a atrage atenția publicului asupra eventualelor disfuncționalități ale sistemului judiciar, Curtea a recunoscut ca o dezbatere de interes public (a se vedea Kudeshkina c. Rusiei, nr. 29492/05, par. 94, hotărârea din 26 februarie 2009), reclamantul a făcut-o în termeni virulenți, asumându-și riscul de a influența nu numai pe Ministrul Justiției, dar și instanța de judecată, sesizată cu cererea sa în dosarul Bisericii Scientologice. De asemenea, libertatea de exprimare se aplică și avocaților, care au cu siguranță dreptul de a vorbi în public cu privire la funcționarea justiției, dar critica nu trebuie să depășească anumite limite. Într-adevăr, având în vedere rolul cheie al avocaților în acest domeniu, ne putem aștepta ca aceștia să contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar, și, astfel, la încrederea publicului în justiție.

Curtea reiterează că presa este unul dintre mijloacele aflate la dispoziția factorilor de decizie și a publicului pentru a se asigura că judecătorii se achită de responsabilitățile lor dificile, conform scopului misiunii ce le-a fost încredințată (Prager și Oberschlick c. Austriei, hotărârea din 26 aprilie 1995, par. 34, și July și Sarl Libération c. Franței, nr. 20893/03, par. 66), avocații având ca primă misiune apărarea clienților lor, dispunând de mijloace legale pentru a încerca să remedieze orice disfuncționalități ale justiției, pe care reclamantul le-a exercitat deja cu un prim succes în acea cauză. Având în vedere toate aceste elemente, reclamantul s-a angajat într-un comportament dincolo de limitele pe care avocații trebuie să le respecte în critica publică a sistemului judiciar. Această concluzie este întărită de gravitatea acuzațiilor aduse în articol și, în special, de faptul că judecătorul ar fi avut "un comportament în contradicție cu principiile imparțialității și corectitudinii" și a fost "în cârdășie cu procurorul din Djibouti". Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, instanțele judecătorești naționale au putut, pe bună dreptate, să se convingă de faptul că aceste cuvinte, rostite de un avocat, au fost grave și ofensatoare la adresa judecătorului M., fiind susceptibile de a submina inutil încrederea publicului în ceea ce privește sistemul judiciar, deoarece ancheta a fost atribuită altui judecător de mai multe luni, suficientă pentru a condamna pe reclamant (a contrario Foglia c. Elveției, nr. 35865/04, par. 95, hotărârea din 13 decembrie 2007). Mai mult decât atât, având în vedere cronologia evenimentelor, aceste afirmații ar putea, așa cum a constatat curtea de apel, să sugereze că reclamantul manifesta animozitatea personală față de judecător.

Curtea a reiterat că natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează proporționalitatea unei ingerințe în dreptul la libertatea de exprimare. În ceea ce privește cerința  "proporționalității" sancțiunii, reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi penale. Cu toate acestea, cuantumul amenzii aplicate împotriva reclamanților, 4.000 EUR nu pare excesiv, aceeași observație se poate face cu privire la despăgubirile în valoare de 7.500 EUR la care reclamantul a fost obligat în solidar cu ceilați doi co-inculpați, În aceste condiții și având în vedere conținutul declarațiilor în cauză, Curtea a considerat că măsurile luate împotriva reclamanților nu au fost disproporționate în raport cu scopul legitim urmărit. Așadar, autoritățile nu au depășit marja de apreciere prin pedeapsa aplicată reclamantului.

În consecință, art. 10 din Convenție nu a fost încălcat.