<<< Toate categoriile

Unele probleme privind aplicarea principiului nemijlocirii în cazul modificării compunerii completului de judecată în materie penală


JurisClasor CEDO - Septembrie 2017, 19

Rezumat: Studiul de faţă îşi propune să analizeze incidența principiului nemijlocirii în procesul penal, raportat la situația specifică în care, pe parcursul judecării cauzei, se modifică compunerea completului de judecată. Este supusă analizei atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru clarificarea standardului impus sub acest aspect, cât și reglementarea națională și modul în care practica judiciară a dat curs exigențelor convenționale și naționale, încercându-se oferirea unor soluții la problemele identificate, chiar prin propuneri de lege ferenda.

Abstract: The present study aims to analyze the incidence of the principle of immediacy in the criminal proceedings, with reference to the specific situation in which, during the trial, the composition of the court panel changes. Both the jurisprudence of the European Court of Human Rights - in order to clarify the standard imposed in this respect - and the national regulation are being analyzed, but also the way in which the judicial practice has met the conventional and national requirements, offering solutions to the identified problems, even though proposals de lege ferenda.

 

I. Consideraţii introductive

În perioada recentă, practica judiciară s-a văzut confruntată cu diverse situații în care s-a ridicat problema aplicării judicioase a principiului nemijlocirii, în ipoteza în care compunerea completului de judecată a suferit modificări, fie că acestea surveneau în primă instanță ori în apel, fie că vizau toți judecătorii care compuneau completul sau doar pe unii dintre aceștia.

Principala problemă care se ridică în astfel de situații vizează existența unui imperativ al readministrării întregului probatoriu care fusese administrat până la momentul intervenirii modificării compunerii completului de judecată.

Desigur, în funcție de răspunsul dat problemei juridice menționate, și alte aspecte problematice sunt de analizat, cum ar fi cel referitor la sancțiunile de ordin procedural care intervin în cazul nesocotirii acestui principiu, dar și la remediile existente în astfel de cazuri.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat și faptul că la soluționarea acestei probleme trebuie avute în vedere și celelalte reguli procedurale incidente în situația enunțată, unele chiar cu valoare de principiu, cum este cea vizând soluționarea cauzei într-un termen rezonabil sau respectarea dreptului la apărare al inculpatului.

Prin urmare, dedicăm prezentul studiu analizei punctuale a acestor aspecte, fără a avea pretenția unui studiu exhaustiv cu privire la toate valențele și consecințele pe care principiul nemijlocirii îl are în procesul penal.

În analiza noastră ne vom concentra atenția, în cele ce urmează, asupra definirii standardului existent în materie, rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, urmând ca apoi să verificăm, din această perspectivă, compatibilitatea reglementării procesual-penale și a practicii judiciare în materie cu exigențele impuse de standardul convențional.

 

II. Standardul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat de-a lungul timpului mai multe cauze în care a fost invocată încălcarea articolului 6 al Convenției, în aspectul privind caracterul echitabil al procedurii și dreptul la apărare al acuzatului, care ar fi rezultat din nerespectarea principiului nemijlocirii, în condițiile în care unele sau chiar toate probele care au stat la baza soluției pronunțate fuseseră administrate în fața instanței de judecată având o altă compunere decât cea care a soluționat, în cele din urmă, cauza.

Vom trece în revistă pe cele mai reprezentative astfel de cauze, urmând a sintetiza, totodată, principalele reguli care conturează standardul impus statelor părți la Convenție în această materie.

Curtea, în cauza Cutean c. României[1], s-a pronunțat cu privire la situația în care pe durata fazei de judecată este declinată competența în favoarea unei alte instanțe, dar aceasta după administrarea probei testimoniale și după audierea inculpatului, fără ca aceste probe să mai fie readministrate în fața instanței care a procedat la soluționarea cauzei și în condițiile în care această instanță doar a pus în discuție obiecțiunile față de raportul de expertiză (și această probă fiind anterior administrată) precum și unele chestiuni procedurale, apreciind a fi încălcat articolul 6 din Convenție, reținând faptul că nici în căile ordinare de atac nu a mai fost remediat acest viciu, instanțele de apel și recurs respingând cererea inculpatului de readministrare a probei testimoniale, pe motivul că ar fi fost suficient faptul că declarațiile date anterior erau disponibile în scris și că, potrivit normelor de drept intern, instanţa în favoarea căreia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei putea folosi documentele şi măsurile luate de instanţa de trimitere.

În motivarea soluției, Curtea a precizat, mai întâi, aspectele principiale în materia respectării garanției nemijlocirii, ca element al caracterului echitabil al procesului penal: Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat (…). Curtea consideră că, având în vedere importanţa procesului penal, considerentele menţionate se aplică şi cu privire la audierea directă a inculpatului de către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei.

Curtea reaminteşte că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor [a se vedea Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 57.836/00, 30 ianuarie 2003]. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces (P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (a se vedea Cauza Mellors, citată anterior, şi P.K. împotriva Finlandei, citată anterior).

(…)

Dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanţei este cu siguranţă important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului (…). Curtea consideră că aceleaşi consideraţii se aplică şi cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi la concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, când aceasta se afla în pronunţare[2]

Trecând la considerentele soluției dispuse, reținem precizarea foarte importantă făcută de Curte, privind faptul că, spre deosebire de alte cauze soluționate anterior, de această dată niciunul (s.n.) dintre judecătorii din completul iniţial care i-au ascultat pe reclamant şi pe martori la prima instanţă (cea de trimitere) nu a continuat examinarea cauzei (par. 64), deși aceștia și-au întemeiat soluția pe respectivele probe și au respins cererea inculpatului de reaudiere a trei martori, a căror credibilitate o contestase, neprocedând nici la reaudierea inculpatului, deși completul instanţei de fond care l-a condamnat avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracţiuni, inclusiv elementul subiectiv, şi anume intenţia reclamantului de săvârşire a infracțiunii.

Faptul că judecătorul instanței de fond a avut la dispoziţia sa declarațiile scrise din cadrul şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi inculpatul şi martorii nu a fost considerat îndestulător pentru remedierea viciului procedural, Curtea reținând că aceste declarații au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost ascultate în mod direct de judecătorul de la instanţa de fond, astfel că disponibilitatea în formă scrisă a declaraţiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului, inclusiv față de faptul că deficiențele procesului din primă instanță nu au fost remediate în căile de atac.

O soluție similară a fost pronunțată de către Curte, mai recent, și în cauza Cerovšek și Božičnik c. Sloveniei[3], în care, de asemenea, era vorba despre modificarea componenței completului de judecată, compus dintr-un singur judecător, acesta pensionându-se în intervalul de timp dintre pronunțarea minutei și redactarea hotărârii (care, la fel ca în sistemul nostru de drept, trebuia realizată într-un interval de 30 de zile de la pronunțare), ceea ce a condus la motivarea acesteia, la un interval de timp de aproape 3 ani, de către un alt judecător, pe baza probelor (preponderent testimoniale) administrate în cauză și aflate la dosarul reconstituit al cauzei (cel inițial fiind pierdut după pronunțarea minutei).

În căile ordinare de atac, instanțele naționale respinseseră solicitarea acuzaților (care negau existența vinovăției în comiterea faptelor) de trimitere a cauzei spre rejudecare în fața primei instanțe, pentru readministrarea probelor, apreciind că acestea fuseseră legal administrate, în condiții de contradictorialitate, acuzații având posibilitatea de a contesta credibilitatea respectivelor declarații, arătând și că principiul nemijlocirii fusese respectat, câtă vreme soluția a fost pronunțată de către judecătorul în fața căruia fuseseră administrate probele, iar motivarea hotărârii nu făcea parte, propriu-zis, din faza de judecată și era necesară doar pentru a facilita reexaminarea soluției în căile de atac.

În motivarea deciziei de constatare a încălcării caracterului echitabil al procesului penal, Curtea subliniază, încă o dată, că și această cauză ridică problema aplicării principiului nemijlocirii în condițiile compunerii completului de judecată dintr-un singur judecător (par. 35). Ea nu acceptă argumentul statal privitor la importanța redusă a motivării hotărârii, considerând că aceasta este o garanție fundamentală împotriva arbitrariului și pentru corecta administrare a actului de justiție, sporind și încrederea publică în actul de judecată.

Sub aspectul care reprezintă obiectul studiului nostru, Curtea arată că ascultarea de către judecătorul cauzei a martorilor și a acuzaților era importantă pentru formarea convingerii cu privire la credibilitatea acestora și pentru stabilirea existenței elementului intențional în comiterea faptei, astfel că ea și-a continuat analiza pentru a stabili dacă în cauză erau întrunite elementele excepționale care să justifice îndepărtarea de la exigența nemijlocirii. La această din urmă problemă, ea a răspuns în mod negativ, reținând că pensionarea nu constituie o astfel de situație excepțională, câtă vreme data și faptul pensionării îi erau cunoscute anterior judecătorului cauzei, care ar fi avut posibilitatea de a lua măsurile necesare fie pentru finalizarea activităților procedurale în cauză, fie pentru implicarea timpurie a unui alt judecător în judecarea acelor cauze.

De altfel, subliniază Curtea, chiar dacă astfel de împrejurări excepționale ar fi existat, viciul procesual ar fi putut fi remediat fie prin trimiterea cauzei de către instanța de control judiciar, spre rejudecare, instanței inferioare, fie chiar de către instanța de control judiciar, ceea ce, însă, nu se întâmplase, câtă vreme instanțele ierarhic superioare au menținut soluția primei instanțe fără a readministra niciuna din probele administrate în primă instanță.

O cu totul altă soluție a fost dispusă de către Curte în situația în care doar unul sau unii dintre membrii completului de judecată a fost înlocuit pe durata judecării cauzei.

Astfel, în prima cauză soluționată cu privire la această problemă juridică, P.K. c. Finlandei[4], Curtea a apreciat că nu există indicii privind vreo încălcare a art. 6 al Convenției în situația în care este modificată componența unui complet colegial format dintr-un judecător profesionist și trei judecători asistenți, prin înlocuirea judecătorului profesionist, atâta vreme cât ceilalți trei judecători asistenți au rămas aceiași pe durata fazei de judecată și, deși soluția dispusă în cauză se baza parțial și pe declarația unui martor audiat anterior modificării compunerii completului, credibilitatea acestuia și a declarației sale nu a fost contestată în fața noului complet, care a avut la dispoziție înregistrarea și transcrierea declarației acelui martor.

Curtea a reținut și că respectiva probă testimonială nu era singura pe care s-a întemeiat soluția dispusă, neexistând nici indicii că modificarea compunerii completului se realizase pentru a afecta modul de soluționare a cauzei sau pentru orice alte motive inadecvate.

O altă cauză în care s-a ridicat o problemă similară este Graviano c. Italiei[5], în soluționarea căreia Curtea a apreciat că nu există nicio încălcare a articolului 6 al Convenției, în situația în care, pe parcursul judecății în primă instanță, unul dintre judecătorii profesioniști ai completului de judecată (format din 2 judecători profesioniști și 6 jurați) a fost înlocuit cu un alt judecător profesionist, chiar în condițiile în care completul de judecată, în noua compunere, a respins cererea acuzatului de readministrare a probei testimoniale, motivat de existența la dosarul cauzei a declarațiilor scrise date de către martori și în lipsa indicării de către acuzat a unor elemente noi și pertinente care ar fi putut rezulta din readministrarea probelor.

 Merită subliniat și faptul că, deși respectivele declarații au stat la baza condamnării la detențiune pe viață a acuzatului și în ciuda contestării de către acuzat a credibilității martorilor, și instanța de control judiciar a respins readministrarea probei testimoniale, cu aceeași motivare, menținând și soluția primei instanțe.

Motivându-și soluția dispusă, Curtea a respins argumentul petentului potrivit căruia ori de câte ori intervine o modificare a compunerii completului de judecată, procedura trebuie reluată, prin readministrarea tuturor probelor în fața noului complet, pentru a prezerva caracterul echitabil al procedurii.

Astfel, Curtea a reținut existența unei situații excepționale care a impus înlocuirea judecătorului profesionist și, mai important, a motivat rațiunile pentru care această înlocuire nu impunea readministrarea probelor: Curtea observă că schimbarea unuia dintre cei opt judecători care compuneau completul nu l-a privat pe reclamant de dreptul său de a examina martorii în cauză, deoarece aceștia au fost audiați în cadrul unei ședințe publice, în prezența reclamantului și a avocatului său, care au avut ocazia să le pună întrebările pe care le-au considerat utile pentru apărare. Mai mult, așa cum a declarat instanța în încheierile sale din 3 noiembrie 1998 și 18 martie 1999, reclamantul nu a indicat modul în care reaudierea martorilor pe care o solicita ar fi putut furniza probe noi și pertinente. Pe de altă parte, deși unul dintre cei opt judecători a fost înlocuit, ceilalți șapte judecători au putut asista la producerea tuturor probelor. În aceste condiții, faptul că judecătorul supleant a avut ocazia să citească declarațiile luate martorilor audiați în cauză (A, B și alții) a compensat absența acestuia în timpul ședințelor de judecată în cursul cărora au avut loc audierile martorilor în cauză.[6]

Într-o manieră similară s-a pronunțat Curtea și în decizia Škaro c. Croației[7].

De această dată, starea de fapt era puțin diferită: pe durata judecării cauzei în primă instanță, doi dintre judecătorii care compuneau completul de judecată (format din doi judecători profesioniști și trei judecători asistenți) fuseseră înlocuiți la momente diferite (era vorba despre un judecător profesionist și unul asistent) și, în urma fiecărei modificări a compunerii completului, instanța procedase la readministrarea probelor. Cu toate acestea, în urma ultimei modificări a compunerii completului, unul dintre martorii importanți ai acuzării – singurul care afirmase că îl văzuse pe acuzat atacând victima - nu mai putuse fi reaudiat (anterior, el fusese audiat în mod repetat, cu fiecare modificare de compunere a completului) din cauza faptului că era internat într-o instituție psihiatrică (pentru dezalcoolizare), instanța respingând cererea acuzatului care insista în reaudierea sa, dispunând citirea declarației anterioare a acestuia, luată în prezența acuzatului și a avocatului acestuia. Acuzatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, cu suspendare.

Instanța de control judiciar a menținut soluția de condamnare și a apreciat că prima instanță făcuse o corectă aplicare a dispozițiilor legale, neimpunându-se reaudierea martorului în aceste împrejurări, prezența sa în instituția psihiatrică fiind necesară pentru reușita terapiei; martorul nu a fost reaudiat în fața instanței de control judiciar.

În motivarea soluției de respingere a plângerii, Curtea reține, mai întâi, faptul că petentului nu i-a fost încălcat dreptul de a adresa întrebări sau de a contesta credibilitatea martorului, câtă vreme acesta a putut să adreseze întrebări martorului, în mod repetat, la ședințele de judecată desfășurate anterior modificării componenței completului.

Mai important, ea reține existența împrejurărilor excepționale care au condus la modificarea compunerii completului și, deci, la abaterea de la regula nemijlocirii, subliniind faptul că, deși credibilitatea martorului fusese contestată mereu de către petent, doar unul dintre judecătorii care au pronunțat soluția de fond nu a participat la audierea martorului, în vreme ce ceilalți patru au participat la respectiva ședință de judecată, iar, în aceste împrejurări, posibilitatea judecătorului substituitor de a citi declarația scrisă a martorului a compensat absența sa și nu este de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (par. 29-30).

Problema modificării compunerii completului de judecată de primă instanță, în situația în care în alcătuirea sa intră mai mulți judecători, s-a ridicat și într-o cauză contra României – este vorba despre Beraru c. României[8], de această dată soluția fiind una de admitere a plângerii. Pentru a înțelege, însă, această soluție, să expunem, succint, situația de fapt.

În urma declinării de competență de către Tribunalul Militar București, judecarea cauzei s-a desfășurat în fața Curții de Apel București, în complet de judecător unic, în fața căruia au fost administrate majoritatea probelor cauzei (ascultarea inculpaților, a martorilor, dispunerea efectuării unei expertize criminalistice), însă, ca urmare a modificării Codului de procedură penală, în compunerea instanței a intrat un al doilea judecător, fără a fi, însă, readministrate probele, în ciuda faptului că inculpatul a contestat credibilitatea martorilor, fiind totodată respinse și cererile de administrare a unor noi probe; suplimentar, s-a reținut și că avocații petentului nu putuseră obţine copii ale documentelor aflate la dosar, din lipsa echipamentului necesar, și nici ale convorbirilor telefonice a căror expertizare nici nu se mai putuse realiza, în lipsa unor experți de specialitate în cadrul I.N.E.C., dar și a înregistrărilor originale.

Petentul a fost condamnat la închisoare, instanța reținând ca probe esențiale înregistrările convorbirilor telefonice dintre inculpați și unele declarații testimoniale, iar instanța de control judiciar a menținut soluția, respingând criticile privind nerespectarea regulii nemijlocirii rezultată din modificarea compunerii completului, făcându-se referire la aceleași probe administrate în primă instanță.

Curtea, pronunțând soluția de condamnare a României a avut în vedere, de această dată, echitatea de ansamblu a procedurii, rezultată nu numai din modul de respectare a regulii nemijlocirii, ci mai ales al dreptului la apărare, sub aspectul vizând posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor (înregistrărilor convorbirilor) şi de a se opune utilizării lor.

Astfel, după ce constată că judecătorul unic îi audiase pe ceilalţi co-inculpaţi alături de reclamant şi pe martori în februarie şi în martie 2002, iar după numirea celui de-al doilea judecător, co-inculpaţii şi martorii audiaţi anterior nu au fost audiaţi din nou (par. 65) și reține că disponibilitatea declarațiilor scrise și a încheierilor de ședință nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului, reclamantul fiind condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător (par. 66), Curtea apreciază că problema modificării compunerii completului de judecată trebuie examinată în raport cu posibilele consecinţe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu, ținând cont și de modul de respectare a dreptului la apărare (par. 75).

O importanță deosebită a fost acordată de către Curte faptului că avocaţii reclamantului nu au putut obţine acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu, după ce iniţial nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului și, mai mult, aceştia nu au putut obţine o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar (par. 71).

La fel, o mare importanță în soluția dispusă a reprezentat-o și faptul că, în ciuda problemei pe care o ridica reglementarea națională de la acel moment privind supravegherea convorbirilor telefonice, și în ciuda faptului că instanța însăși constatase necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor, totuși, la sfârşitul procesului, a revenit asupra probei dispuse, considerând că raportul de expertiză era inutil, deși I.N.E.C. prezentase, în cele din urmă, un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor; totuși, instanţa de prim grad şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părţilor să prezinte observaţii cu privire la raport (par. 78-79). Curtea constată, așadar, că ”instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul.”[9]

Toate aceste vicii procedurale constatate au condus la concluzia Curții că este încălcat art. 6 al Convenției, și nicidecum faptul singular al nereadministrării probelor în fața completului în noua sa compunere.

Mai mult, Curtea arată explicit că aceste vicii ar fi putut fi remediate direct în calea de atac, ceea ce, însă, nu se întâmplase: ”Curtea reţine că niciuna dintre neregularităţile constatate în faza de urmărire penală şi cea de judecată în primă instanţă nu a fost remediată ulterior de către instanţa de apel. Deşi avea competenţă să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra probelor disponibile şi a argumentelor de fapt şi de drept formulate de părţi. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului şi nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâţi în legătură cu neregularităţile din cursul procesului.

Având în vedere constatările de mai sus, Curtea concluzionează că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.”[10]

Din toate deciziile analizate mai sus putem trage câteva concluzii cu valoare principială, referitor la standardul impus de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea art. 6 al Convenției, atunci când se ridică problema încălcării principiului nemijlocirii din cauza modificării compunerii completului de judecată, Curtea subliniind importanța ca instanţa să observe comportamentul şi credibilitatea martorilor ale căror declarații pot avea consecinţe importante pentru inculpat și, de asemenea, să audieze inculpatul a cărui vinovăție este chemată să o stabilească.

Mai întâi, trebuie spus că, potrivit jurisprudenței Curții, regula nemijlocirii constituie o garanţie importantă a garanției echității în procesul penal, și ea este înțeleasă ca fiind acea regulă în temeiul căreia într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor.

Această regulă nu are, însă, un caracter absolut, permițând derogări ori de câte ori împrejurări excepționale, cu caracter administrativ sau procedural, fac imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. Pensionarea pentru limită de vârstă nu este considerată a fi o împrejurare excepțională, câtă vreme aceasta depinde, în bună măsura, de manifestarea de voință a magistratului și este un eveniment ce poate fi anticipat, impunând luarea unor măsuri de natură a nu conduce la nesocotirea regulii nemijlocirii, măsuri care pot consta fie în gestionarea corespunzătoare de către magistrat a cauzelor aflate pe rolul său (spre exemplu, acordarea unor termene de judecată mai scurte), fie în modificarea mai timpurie a compunerii completului, pentru a permite ca administrarea probelor să se realizeze în fața judecătorului care va continua judecarea cauzei în vederea soluționării acesteia.

Atunci când astfel de împrejurări excepționale există, pentru a păstra echitatea de ansamblu a procedurii este necesar ca judecătorii care formează noul complet să înțeleagă în mod corespunzător probele şi argumentele părților. Acest lucru se poate realiza fie prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor (dar aceasta numai în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială), sau, când se contestă credibilitatea martorilor, prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format.

Prin urmare, foarte important de subliniat este faptul că, în viziunea Curții, readministrarea tuturor probelor anterior administrate în cauză nu este impusă de art. 6 al Convenției, completul de judecată, în noua sa compunere, urmând a determina dacă există o contestare argumentată a credibilității declarațiilor administrate anterior și aflate la dosarul cauzei, caz în care, pentru a asigura posibilitatea completului de a cunoaște și înțelege probele şi argumentele părților, se poate proceda fie la repunerea în discuție a respectivelor argumente, fie la reaudierea inculpatului și a martorilor importanți.

În stabilirea modului optim de a proceda se va avea în vedere atât dacă, la administrarea anterioară a probei, acuzatul a fost asistat de avocat, dacă a avut posibilitatea exercitării depline a dreptului la apărare, prin adresarea de întrebări martorului, confruntarea cu acesta, contestarea credibilității sale etc., cât și dacă acuzatul poate justifica motivat cererea sa de readministrare a probei, de exemplu prin posibile elemente de noutate, pertinente, pe care această reaudiere le-ar putea produce.

Dacă exigențele sus-menționate nu sunt respectate la judecarea cauzei în primă instanță, viciul procedural rezultat poate fi remediat în căile ordinare de atac prin readministrarea acelorași probe menționate (nu în mod necesar a tuturor probelor), fără a se impune în mod necesar trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În aplicarea celor de mai sus, trebuie spus faptul că în jurisprudența Curții nu au fost puse pe același palier situațiile în care compunerea completului de judecată este colegială, modificarea intervenind doar cu privire la unul sau unii dintre judecătorii care compun completul, și cea în care completul este unic, judecătorul fiind înlocuit pe durata desfășurării judecății de către un alt judecător.

Dacă în ultimul caz modificarea compunerii completului după administrarea tuturor probelor sau a celor esențiale în soluționarea cauzei este de natură a aduce o serioasă atingere principiului nemijlocirii și valorilor de echitate procedurală pe care această regulă o afirmă, impunând readministrarea acestor probe în situația contestării lor, în primul caz participarea unora dintre judecători la toată faza de judecată impune o analiză atenuată a exigențelor regulii nemijlocirii, astfel că, în lipsa altor vicii fundamentale care să afecteze echitatea de ansamblu a procesului, se acceptă posibilitatea judecătorului care a intrat în noua compunere a completului de a lua la cunoștință de probele anterior administrate și aflate la dosarul cauzei, mai ales în situația în care administrarea anterioară a probei s-a realizat cu respectarea exigențelor dreptului la apărare.

Odată stabilite liniile directoare al standardului Convenției în această materie, rămâne să facem o succintă analiză a reglementării și practicii judiciare naționale, pentru a determina compatibilitatea acestora cu exigențele enunțate.

 

III. Reglementarea și practica judiciară internă

Noul Cod de procedură penală reglementează regula nemijlocirii în cadrul art. 351 alin. 1 C.pr.pen., normă cuprinsă în capitolul privind dispozițiile generale în materie de judecată și care prevede: Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu”.

Deși norma este sintetică, pe cale de interpretare se poate concluziona, cu titlu de principiu, că întreaga fază de judecată, fie în etapa de fond desfășurată în fața primei instanțe, fie în căile de atac, trebuie să se desfășoare în fața aceleiași instanțe, ceea ce implică, așadar, tot cu titlu principial, că administrarea probelor se va realiza în fața completului de judecată care va proceda la dezbateri și, ulterior, la soluționarea cauzei.

De la această regulă există și excepția care rezultă, tot pe cale de interpretare, din norma art. 392 al. 1 C.pr.pen., potrivit căreia: La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea”. Această normă impune, imperativ, existența continuității completului de judecată de la etapa dezbaterilor și până la cea de soluționare a cauzei.

De altfel, sub aceste aspecte, noul Cod de procedură penală nu a adus modificări față de vechea reglementare a articolelor 289 și 307.

Prin urmare, se poate concluziona că o schimbare în compunerea completului este legal permisă, dar numai dacă ea intervine până la momentul începerii dezbaterilor, în caz contrar fiind necesară reluarea dezbaterilor pentru ca acestea să aibă loc în fața aceluiași complet care procedează la deliberare și la soluționarea cauzei, sancțiunea care intervine în caz de nesocotire a acestei reguli fiind cea a nulității absolute prevăzute de art. 281 al. 1 lit. a C.pr.pen.

Pare, așadar, că optica legiuitorului național este în sensul că neadministrarea probelor (chiar a tuturor probelor, nu doar a celor esențiale în justa soluționare a cauzei) în fața acelorași judecători cu cei care sunt chemați a pronunța soluția în cauză nu generează un viciu din perspectiva echității procesuale, fiind doar necesar ca dezbaterile să se desfășoare în fața acestor judecători; cu alte cuvinte, ascultarea concluziilor orale sau scrise ale părților și persoanei vătămate, dar și a ultimului cuvânt al inculpatului este suficientă pentru ca judecătorii care compun completul să poată pronunța o soluție legală și temeinică, asigurând caracterul echitabil al desfășurării procesului penal.

Faptul că lucrurile stau așa, respectiv că legiuitorul național nu a apreciat imperativ necesară administrarea probelor în fața judecătorilor care vor soluționa cauza rezultă și din existența altor norme procedurale. Astfel, cu titlu de exemplu, pot fi indicate normele art. 50 C.pr.pen., care permite (și, în cazul necompetenței teritoriale, chiar impune) menținerea probelor administrate anterior de către o instanță necompetentă, în cazul declinării competenței de judecare a cauzei, sau norma art. 308 C.pr.pen., care permite audierea anticipată, de către judecătorul de drepturi și libertăți (incompatibil a desfășura activitatea de judecată, conform art. 64 al. 4 C.pr.pen.), a persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente sau a martorilor, dacă există riscul ca aceștia să nu mai poată fi audiați în cursul judecății. În această din urmă situație, nu doar că un alt judecător decât cel al fondului va administra respectiva probă, testimonială în sensul Convenției, dar, mai mult, există riscul și ca instanța să nu mai poată proceda la readministrarea probei nici dacă ar considera necesar acest lucru, declarația dată în fața judecătorului de drepturi și libertăți având, totuși, valoare probatorie în cauză.

Desigur, analizând standardul național în materie, se poate cu ușurință constata faptul că acesta oferă o protecție mai redusă acuzatului în procesul penal, fiind mai scăzut față de cel impus de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 al Convenției.

Tocmai din acest motiv, în lipsa unor modificări legislative sub acest aspect – care, trebuie spus, la data redactării prezentului studiu, nici nu se întrevăd, altele părând a fi prioritățile legiuitorului, inclusiv angajarea răspunderii materiale și penale a magistraților pentru pronunțarea unor soluții raportat la care s-a dispus condamnarea României de către instanțele internaționale[11] (cum, iată, ar putea fi cazul, dacă s-ar respecta legislația noastră deficitară în această materie) – revine instanțelor naționale sarcina, deloc ușoară, a aplicării judicioase a standardului convențional, mai ridicat.

Ne vom opri atenția, exemplificativ, asupra unor cauze în care s-a ridicat în fața instanțelor naționale problema aplicării directe a jurisprudenței Curții Europene, înlăturând norma națională în materie, pentru a încerca, astfel, să identificăm modul optim de a proceda, în variatele situații care pot apărea în practică.

Într-o primă cauză pe care o aducem în discuție[12], prima instanță a apreciat că, întrucât la trei termene de judecată componenţa completului în faţa căruia au fost administrate probe, a fost parţial modificată faţă de cea a completului învestit cu soluţionarea cauzei, deoarece hotărârea Cutean c. României impune ca toate (s.n.) probele să fie administrate, în mod nemijlocit, în faţa aceluiaşi complet de judecată în compunerea în care se va lua hotărârea, s-a solicitat inculpaţilor să precizeze dacă doresc reaudierea lor, precum şi a martorilor audiaţi la cele trei termene de judecată. Deși inculpații au arătat atât că nu doresc să fie reaudiați (iar cei care își rezervaseră dreptul la tăcere că nu doresc să dea declarații în cauză), dar și că nu solicită reaudierea martorilor audiaţi la cele trei termene şi nu înţeleg să formuleze noi cereri probatorii, instanța, din oficiu, interpretând decizia Cutean ca impunând obligaţia de a aplica principiul nemijlocirii în ceea ce priveşte probele administrate în faţa unui complet de judecată într-o altă compunere decât cea în care se va pronunţa soluţia în cauză, a procedat la reaudierea martorilor.

Se poate observa, așadar, faptul că, deși în jurisprudența Curții Europene nu s-a stabilit necesitatea readministrării tuturor probelor anterior administrate în fața unui complet colegial într-o compunere parțial diferită, când e vorba despre judecători profesioniști și când la dosarul cauzei există declarațiile scrise ale respectivelor persoane, în această cauză, instanța de fond a interpretat decizia Cutean în sens extensiv, ridicând nivelul de protecție pe care Curtea l-a impus drepturilor acuzatului.

Desigur, dacă instanțele naționale au obligația aplicării directe a standardului convențional, mai ridicat, în detrimentul legislației naționale care oferă o protecție insuficientă drepturilor fundamentale recunoscute de Convenție, este discutabil în ce măsură instanțele naționale pot depăși exigențele impuse de către Curte, interpretând garanțiile dreptului la un proces echitabil într-un sens mai cuprinzător decât cel statuat de către aceasta. Spunem aceasta atât deoarece 20 alin. 2 din Constituție[13] este, credem, lămuritor sub acest aspect, cât și pentru că o altă interpretare ar fi de natură a aduce atingere principiului legalității, înlăturându-se dispoziția națională în favoarea unui standard neinstituit expres la nivel internațional, deci lipsit de previzibilitate și de claritate.

Pentru aceste motive, credem că, într-o ipoteză precum cea enunțată, în aplicarea directă a Convenției europene, așa cum a fost ea interpretată de către Curte, în lipsa solicitării exprese și motivate a inculpaților, nu este necesară readministrarea din oficiu nici a tuturor probelor anterior administrate în fața aceluiași complet colegial, dar într-o compunere parțial diferită, și nici măcar a probelor care par esențiale soluționării cauzei.

Desigur, nu există nicio sancțiune – procedurală sau de altă natură – pentru acest mod de a proceda, cu excepția cazului în care, tergiversându-se soluționarea cauzei, este afectat termenul rezonabil de soluționare a cauzei (prin comportamentul organelor judiciare) sau se ajunge la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a celor vinovați de comiterea faptelor (d.e. din cauza prescripției răspunderii penale).

Într-o altă cauză[14], aceeași instanță, judecând de această dată în apel, constatând că unul dintre membrii completului de judecată se află în imposibilitate de prezentare, și întrucât la acel termen de judecată urmau a fi discutate cererile de probatorii, a dispus amânarea judecării cauzei în vederea asigurării respectării continuităţii completului de judecată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în cauze precum Cutean c. României şi Beraru c. României.

Iată, așadar, cum jurisprudența Curții Europene, analizată și de noi în cele de mai sus, conduce, în această interpretare, chiar la refuzul punerii în discuție a cererilor probatorii, apreciindu-se că inclusiv discutarea acestora (nu doar administrarea lor) nu se poate realiza decât în fața completului de judecată învestit cu judecarea apelului, chiar și atunci când doar unul dintre cei cinci judecători care îl compun lipsește de la ședința de judecată.

Și de această dată, apreciem că interpretarea dată jurisprudenței Curții este excesivă, câtă vreme nicio referire cu privire la acest aspect nu există în vreuna din deciziile pronunțate de către Curte cu privire la modul de aplicare al principiului nemijlocirii în cazul modificării componenței completului de judecată. Ba dimpotrivă, atunci când definește regula nemijlocirii, Curtea face referire, așa cum am arătat mai sus, la necesitatea ca hotărârea să fie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor, tocmai deoarece consideră esențiale pentru soluționarea temeinică a cauzei observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea celor audiați.

Iată de ce apreciem că, într-o ipoteză precum cea menționată mai sus, instanța nu avea îngrădiri convenționale în a pune în discuție probele solicitate, tocmai deoarece administrarea lor urma a se realiza la un termen viitor, în compunerea inițială a completului, ea putându-se realiza, în lipsa opoziției inculpatului, chiar și în fața completului modificat, din care, să nu uităm, făceau parte patru dintre cei cinci judecători inițial învestiți. Mai mult, exista posibilitatea ca instanța de judecată, în completul inițial învestit să repună în discuție necesitatea administrării unora dintre probele a căror cerere de încuviințare a fost respinsă de către complet la respectivul termen de judecată, dacă această necesitate rezulta ulterior, din cercetarea judecătorească, conform art. 385 și art. 387 al. 1 C.pr.pen.

În alte două cauze[15], în fața aceleiași instanțe, reunită în complet de apel, au fost respinse criticile apelantului inculpat privind încălcarea regulii nemijlocirii (în interpretarea dată în cauzele Beraru și Cutean) cauzată de pronunţarea hotărârii de către un judecător care nu a efectuat cercetarea judecătorească decât în faza ei finală, refuzând readministrarea probelor anterior administrate în cauză în fața completului de judecată format dintr-un alt judecător (era vorba, așadar, despre un complet cu judecător unic), Înalta Curte reţinând că viciul invocat a fost remediat în calea de atac a apelului, câtă vreme atât inculpatul, cât și unii martori au fost reaudiați de către instanța de apel, alte cereri probatorii fiind și ele luate în discuție de către instanța de apel, respingându-le, însă, ca neutile cauzei.

Redăm, succint, considerentele instanței de apel, pe care le apreciem a fi în deplină concordanță cu standardul Curții Europene, realizând și o judicioasă aplicare a normelor de drept intern în materie, în ceea ce privește sancțiunile procedurale care survin și consecințele juridice ale acestora: În ceea ce priveşte încălcarea principiului nemijlocirii cu consecinţe asupra caracterului echitabil al procesului, critică raportată la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Înalta Curte constată că, într-adevăr, judecătorul de fond a emis soluţia şi pe baza depoziţiilor unor martori pe care nu i-a audiat nemijlocit şi nici nu l-a audiat nemijlocit pe inculpat, solicitările inculpatului în acest sens fiind respinse în şedinţa de judecată din data de 12 decembrie 2014.

Conform art. 351 alin. (1) C.pr.pen. "judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu".

Încălcarea, însă, a acestor prevederi, nu atrage nulitatea absolută a sentinţei, aşa cum solicită inculpatul, ci este vorba de o nulitate relativă întrucât, aşa cum s-a arătat, doar normele privind compunerea instanţei sunt sancţionate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.

Conform art. 282 alin. (2) C.pr.pen., încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

În speţă, Înalta Curte constată că încălcarea principiului nemijlocirii invocată de inculpat a putut fi remediată în apel, fără să fie necesară desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea spre rejudecare, o atare soluţie nefiind nici posibilă, în acord cu prevederile art. 421 alin. (2) lit. b) C.pr.pen. decât în cazul nulităţilor absolute.

Nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de inculpat nu conduce la altă concluzie.

Astfel, Înalta Curte evidenţiază chiar cauza Beraru contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată explicit că: "există posibilitatea ca o instanţă superioară să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procedurii în primă instanţă".

Atât în cauza Beraru contra României, cât şi în cauza Cutean contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancţionat atât încălcarea principiului nemijlocirii de prima instanţă cât faptul că în calea de atac nu au fost remediate deficienţele constatate.

În cauza Cutean contra României se arată că "schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de apel şi recurs nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil, constituind o încălcare a art. 6 din Convenţie"'.

În aceste condiţii, Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului în apel, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.

De asemenea, a acordat posibilitatea inculpatului să solicite audierea/reaudierea martorilor consideraţi importanţi în apărarea sa.

Prin încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2015 Înalta Curte a încuviinţat în parte cererea inculpatului privind administrarea probei testimoniale, ulterior procedând la reaudierea în apel a martorilor C.T. şi G.A.A.

Cererea inculpatului a fost admisă în parte întrucât pentru unii dintre martori s-a constatat că principiul nemijlocirii nu a fost încălcat, fiind audiaţi de judecătorul care a pronunţat hotărârea, pentru un alt martor s-a constatat imposibilitatea audierii întrucât a fost expulzat din ţară, iar pentru ceilalţi martori, la care nu s-au făcut trimiteri relevante în hotărâre, s-a apreciat că pot fi avute în vedere dispoziţiile acestora aflate la dosar.”[16]

Într-adevăr, dacă în cea ce privește încălcarea regulii nemijlocirii pe durata de timp începând cu dezbaterile pe fond se poate susține, așa cum arătam mai sus, că ne aflăm în fața unei nulități absolute, dictate de art. 281 al. 1 lit. a C.pr.pen., nesocotirea acestei reguli pe durata cercetării judecătorești poate fi sancționată cel mult cu nulitatea relativă, dar numai în condițiile art. 282 C.pr.pen. (mai exact, cu dovedirea interesului și a vătămării care nu poate fi remediate în alt mod).

Or, tocmai deoarece vătămarea invocată în cererea de apel a fost înlăturată de către instanța de control judiciar, nu se poate ridica problema desființării sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, o astfel de soluție nefiind nici legal posibilă față de art. 421 pct. 2 lit. b C.pr.pen.[17], normă care face referire la cu totul alte ipoteze decât cea luată aici în discuție (nelegala citare, existența unei cauze de nulitate absolute sau nepronunțarea asupra acțiunii civile sau a unei fapte penale reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu).

De altfel, nu doar că ascultarea inculpatului și la instanța de apel constituie regula, conform art. 420 al. 4 C.pr.pen., dar, mai mult, în cazul în care prima instanță a dispus achitarea inculpatului, în calea de atac a apelului este necesară readministrarea declarațiilor care au stat la baza soluției primei instanțe, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a C.pr.pen.[18]

Un mod similar de interpretare a exigențelor legale și convenționale o regăsim și în jurisprudența altor instanțe. Astfel, recent, Curtea de Apel Craiova[19], fiind chemată a soluționa apelul inculpatului prin care se invoca încălcarea regulii nemijlocirii determinată de faptul că judecătorul de primă instanță nu procedase la readministrarea probelor anterior administrate, pe durata a doi ani, în fața judecătorului de fond care fusese transferat la o altă instanța pe parcursul cercetării judecătorești, a respins solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, identificând cu acuratețe atât exigențele impusă de către Curtea Europeană în jurisprudența sa, cât și efectele imediate ale acestora într-o astfel de situație: ”Din analiza jurisprudenţei relevante se observă că în evaluarea caracterului echitabil al unei asemenea proceduri Curtea examinează cu precădere motivul pentru care a intervenit schimbarea în componenţa completului, posibilitatea inculpatului de a contesta credibilitatea martorilor audiaţi ale căror declaraţii sunt folosite pentru a i se stabili vinovăţia, posibilitatea magistraţilor care pronunţă hotărârea de condamnare de a avea acces la declaraţii cât mai complete şi corecte ale martorilor audiaţi într-o altă compunere şi activităţile întreprinse de instanţa de control judiciar.

(…)

Dat fiind data investirii instanţei (16 noiembrie 2012), precum şi complexitatea cauzei care a determinat acordarea mai multor termene de judecată în vederea administrării integrale a probatoriului propus prin actul de sesizare precum şi a probelor solicitate de inculpaţi, transferarea judecătorului investit cu soluţionarea dosarului, la aproape doi ani de la data sesizării instanţei, este o împrejurare absolut obiectivă care necesită înlocuirea sa în complet şi continuarea procedurii din stadiul în care se află, dispoziţiile Codului de procedură penală neimpunând readministrarea ex oficio a tuturor probelor deja administrate până la acel moment.

Noul judecător care a pronunţat hotărârea în cauză a participat la patru termene ulterioare de judecată inclusiv la termenul la care părţile au pus concluzii pe fondul cauzei, a procedat personal la administrarea unor probe, respectiv audieri de martori, discutarea expertizelor sau obiecţiunilor, discutarea unor probe cu înscrisuri (emiteri de adrese) fără ca în acest interval de timp apărătorii inculpaţilor să solicite readministrarea unor probe sau să conteste în orice fel legalitatea schimbării completului de judecată.

În plus, se observă că nici la prima instanţă şi nici la instanţa de apel, deşi la aceasta din urmă s-a pus în discuţia părţilor posibilitatea reaudierii martorilor ale căror declaraţii sunt contestate, apărătorii inculpaţilor nu au contestat credibilitatea tuturor martorilor audiaţi la fond şi nici corectitudinea consemnării declaraţiilor acestora.

Constatând că părţile interesate nu pun sub semnul îndoielii credibilitatea martorilor, acurateţea consemnării declaraţiilor lor sau conţinutul efectiv al acestora, instanţa de apel din oficiu a pus în discuţie readministrarea probelor esenţiale reţinute de prima instanţă în motivarea hotărârii de condamnare, procedând totodată la audierea directă şi nemijlocită a celor trei inculpaţi şi dând totodată posibilitatea inculpaţilor să indice martorii a căror reaudiere o apreciază ca fiind necesară (în acest sens încheierea din 21 septembrie 2015 ataşată la filele 23 – 23 vol. II dosar apel).

Procedând în acest fel, instanţa de control judiciar a acoperit orice posibilă inechitate în procedura de la prima instanţă, asigurând posibilitatea efectivă inculpaţilor de a-şi expune punctul de vedere şi de a obţine audierea martorilor esenţiali în faţa completului care pronunţă hotărârea”.

Se poate, astfel, observa atât faptul că, în cauză, instanța a reținut în mod judicios atât faptul că modificarea compunerii completului se realizase din motive obiective, din categoria celor acceptate de către Curtea Europeană, cât și împrejurarea foarte importantă că inculpații și apărătorii lor nu solicitaseră în primă instanță readministrarea probelor și nici nu contestaseră credibilitatea martorilor sau acuratețea consemnării declarațiilor acestora, instanța de apel procedând ea însăși la readministrarea probelor esențiale, față de critica de apel privind încălcarea regulii nemijlocirii.

În acest fel, într-adevăr, orice viciu procedural rezultat din încălcarea principiului nemijlocirii pe întreaga durată a judecății, a fost acoperit.

În final, am dori să facem referire și la practica Curții Constituționale care, în mod constant, a respins excepțiile de neconstituționalitate vizând art. 374 alin. 7 C.pr.pen.[20], motivate și prin încălcarea regulii nemijlocirii (și, implicit, a dreptului la un proces echitabil), reținând următoarele:

„Curtea a statuat că normele procesual penale criticate dispun cu privire la imposibilitatea readministrării ope legis în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar care nu au fost contestate. Curtea a reţinut că autorul excepţiei a criticat aceste prevederi, deoarece probele în discuţie nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Din această perspectivă, legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanţa de judecată, nereadministrând probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare, de excepţie, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

(…)

Analizând, prin deciziile mai sus menţionate, conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând, astfel, readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală, "preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe", părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. În sfârşit, Curtea a observat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, "instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului cu respectarea deplină a legii."[21]

Iată cum, nefăcând referire expresă la cauzele Cutean sau Beraru (invocate de autorul excepției de neconstituționalitate), Curtea Constituțională circumscrie cu exactitate conținutul dreptului la un proces echitabil din perspectiva modului de aplicare al principiului nemijlocirii în situația în care instanța care soluționează cauza nu este și cea în fața căreia au fost administrate probele care stau la baza soluției dispuse.

Pe drept cuvânt, Curtea reține faptul că nu există un imperativ al (re)administrării tuturor probelor cauzei în fața completului chemat a pronunța soluția, nici măcar atunci când respectivele probe fuseseră administrate nu în faza judecății, ci în cea de urmărire penală, de către procuror, fiind determinant a stabili dacă a fost respectată garanția fundamentală a dreptului la apărare, inclusiv prin posibilitatea acordată inculpatului de contestare a respectivelor probe. În lipsa manifestării de voință a inculpatului în acest sens, dacă acesta a avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei, nu se poate reține nicio încălcare a dreptului la un proces echitabil, acesta fiind motivul pentru care, așa cum am argumentat în cele de mai sus, am apreciat că niciun viciu de procedură nu există acolo unde inculpatul prezent (eventual, și asistat de către apărător) precizează că nu solicită readministrarea probelor sau, chiar dacă o face, nu poate justifica în ce măsură probele respective, administrate în fața instanței de judecată în altă compunere, ar fi viciate sau inexacte sau ce elemente de noutate, pertinente, ar putea aduce readministrarea lor.

Apreciem, așadar, că simpla contestare, nemotivată în niciun fel, a tuturor probelor administrate anterior modificării componenței completului (cu distincția aferentă dintre completul unic și cel colegial), însoțită de cererea de readministrare a acestor probe, este o expresie nu a exercitării unui drept procesual, ci a relei-credințe, tinzând la tergiversarea judecării cauzei, trebuind respinsă.

Aceasta este distincția fundamentală dintre standardul impus de jurisprudența Curții Europene și norma art. 374 alin. 7 C.pr.pen.: dacă în cazul ultimei este suficientă manifestarea de voință în sensul contestării probelor pentru a se dispune readministrarea lor, în cazul primei situații, deoarece probele au fost deja administrate în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate și oralitate, readministrarea intervine doar în situația contestării temeinic motivată, cu excepția cazului în care completul este format din judecător unic și probele esențiale au fost administrate anterior modificării componenței completului.

 

IV. Concluzii

Încercând să concluzionăm asupra celor de mai sus, nu putem începe decât prin constatarea faptului că, în ceea ce privește respectarea principiului nemijlocirii în cazul modificării componenței completului până la finalizarea cercetării judecătorești, legislația noastră nu este aliniată standardului european în materie, astfel cum acesta rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Tocmai din acest motiv, revine instanțelor naționale sarcina, nu tocmai facilă, de a realiza o judicioasă interpretare și aplicare a standardului convențional ori de câte ori o astfel de situație survine, fie la judecata în primă instanță, fie în cadrul căii ordinare de atac.

În acest demers, trebuie să se aibă în vedere distincția dintre situația modificării compunerii completului de judecător unic și cea a completului colegial, exigențele de protecție a dreptului la un proces echitabil din perspectiva regulii nemijlocirii fiind mai ridicate în primul caz.

În situația completelor colegiale, însă, modificarea parțială a componenței acestora, coroborată cu manifestarea de voință a inculpaților de a nu contesta probele anterior administrate sau cu contestarea nemotivată a credibilității acelor probe ori cu lipsa justificării elementelor de noutate, pertinente, pe care readministrarea le-ar putea aduce, conduce la lipsa oricărei obligații a instanței de readministrare a respectivelor probe, instanța neputând dispune, așadar, din oficiu, această readministrare.

Mai mult, readministrarea din oficiu, în această situație, a tuturor probelor administrate anterior în cauză poate conduce la tergiversarea inutilă a soluționării cauzei, cu consecințe și în ceea ce privește garanția termenului rezonabil de soluționare a cauzei. Acest aspect face sarcina instanței de interpretare a normelor de drept incidente cu atât mai dificilă.

 

Jud. dr. Voicu Puşcaşu

Lector univ., Facultatea de Drept

Universitatea de Vest din Timişoara

 

 


[1] Cutean c. României, hotărâre din 2 decembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 261 din 20 aprilie 2015.

[2] Idem, par. 60-61, 69.

[3] CEDO, cauza Cerovšek și Božičnik c. Sloveniei, hotărârea din 7 martie 2017.

[4] CEDO, cauza P.K. c. Finlandei, decizia de inadmisibilitate din 9 iulie 2002.

[5] CEDO, cauza Graviano c. Italiei, hotărârea din 10 mai 2005.

[6] Idem, par. 39.

[7] CEDO, cauza Škaro c. Croației, hotărârea din 6 decembrie 2016.

[8] CEDO, cauza Beraru c. României, hotărârea din 18 martie 2014, publicată în M. Of. nr. 944 din 23 decembrie 2014.

[9] Idem, par. 81.

[10] Idem, par. 82-83.

[11] A se vedea, cu titlu de exemplu, proiectul legislativ recent adoptat de către Senat, disponibil la adresa de internet https://www.senat.ro/Legis/PDF/2017/17L080FG.pdf.

[12] A se vedea decizia nr. 114/2016, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată pe site-ul instituției, www.scj.ro.

[13] Potrivit acestei norme: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

[14] Decizia nr. 175/2015, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în completul de 5 judecători, disponibilă pe site-ul instituției, www.scj.ro.

[15] A se vedea deciziile nr. 236/A/2015 și nr. 342/A/2015, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, disponibile pe site-ul instituției, www.scj.ro.

[16] Decizia nr. 342/A/2015, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precit.

[17] Potrivit acestei norme, instanța de apel care admite cererea de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.”

[18] Conform acestei norme, instanța de apel, când admite apelul ”desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7) - (10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.”

[19] Decizia nr. 860/26.05.2016, disponibilă pe platforma legislativă iDrept.

[20] Potrivit acestei norme: Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.”

[21] Decizia Curții Constituționale nr. 214/2017, paragrafele 29 și 31, publicată în M. Of. nr. 536 din 7 iulie 2017.