<<< Toate categoriile

Limitele imunității de jurisdicție a statelor în materia conflictelor de muncă. Încălcarea dreptului de acces la o instanță prin recunoașterea necondiționată a acestei imunități. Hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Radunovic și alții c. Muntenegrului


JurisClasor CEDO - Noiembrie 2016, 17

Într-o hotărâre recentă, pronunțată în cauza Radunović și alții contra Muntenegrului[1], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat respectarea art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la aplicarea principiului imunității de jurisdicție a statelor, evidențiind din nou limitele acestui principiu în materia conflictelor de muncă.

1. Prezentarea hotărârii

Reclamanții au fost angajați ai ambasadei SUA din Muntenegru. Primul reclamant desfășura activități de protocol și traducere iar ceilalți doi activități de pază. În contractul de muncă încheiat se prevedea, între altele, că orice litigiu privind raporturile de muncă va fi soluționat pe cale administrativă, cu posibilitatea contestării decizie la șeful misiunii. Responsabilitățile primului reclamant erau în legătură cu: organizarea recepțiilor oficiale, a meselor de prânz și cină; chestiuni de protocol, practici și obiceiuri locale; păstrarea unei evidențe a datelor de contact; redactarea corespondenței în limba engleză și muntenegreană; traducerea și interpretarea documentelor, articolelor și corespondenței primite; efectuarea convorbirilor telefonice oficiale; asigurarea reflectării în presă a evenimentelor și ceremoniilor; organizarea vizitelor oficiale și îndeplinirea rolului de persoană de contact între recepție și oficialii statului gazdă.

Ceilalți doi reclamanți aveau ca principale responsabilități: supravegherea continuă a unei zone din jurul postului fix de pază pentru identificarea riscurilor de securitate; verificarea actelor de identitate, verificarea vizitatorilor și a vehiculelor și controlul parcării; identificarea situațiilor de urgență și a incidentelor neobișnuite și acționarea în mod corespunzător; ocazional, li se putea cere să lucreze în alte locații și pentru alte activități cum ar fi vizite sau recepții la rezidența ofițerului șef.

Între 14.02.2009 și 28.06.2012 reclamanții au fost informați de ambasadă că au fost concediați (par.6-9).

La 26.07.2010 instanța din Podgorica a anulat decizia de concediere a celui de al treilea reclamant și a dispus reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior. Se pare că, la o dată neprecizată, această hotărâre a devenit definitivă.

Între 22.11.2010 și 26.07.2012, reclamanții au formulat acțiuni separate pretinzând despăgubiri pentru concedierea nelegală, respectiv pentru salariile neachitate; primii doi reclamanți au solicitat și reintegrarea în funcție.

La 26.05.2011 prima instanță a stabilit că nu are competență să soluționeze acțiunea primului reclamant pe care a respins-o, soluție menținută în apel la 21.06.2011. La 04.10.2011, Curtea Supremă a casat aceste hotărâri, stabilind că instanțele din Muntenegru au competență să soluționeze fondul cauzei. Între 08.09.2011 și 24.09.2012, instanța din Podgorica s-a declarat necompetentă să soluționeze cererile reclamanților (în rejudecare în ceea ce privește primul reclamant) și le-a respins. În esență, instanța a considerat că statul pârât beneficia de imunitate conform dreptului internațional și, ca urmare, nu putea intra sub jurisdicția instanțelor altui stat. Între 20.11.2011 și 06.12.2012, soluțiile au fost menținute în apel, cu aceeași motivare. Între 01.11.2012 și 10.05.2013, Curtea Supremă a respins recursurile reclamanților, cu motivarea că pârâtul era un stat străin suveran cu personalitate juridică proprie iar instanțele naționale nu au competență să soluționeze cererile reclamanților. Între 10.01.2013 și 12.07.2013, reclamanții au sesizat separat Curtea Constituțională. La 18.11.2015 Curtea Constituțională a respins două dintre sesizări, una dintre ele fiind, din câte se pare, în curs de soluționare. Curtea Constituțională a hotărât că nu a fost încălcat art.6 par.1 din Convenție (par.11-18).

Curtea are în vedere că imunitatea de jurisdicție a statelor este guvernată de dreptul internațional cutumiar, a cărui codificare este consacrată în Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor si ale bunurilor acestora, adoptata la 2 decembrie 2004 la New York (în continuare Convenția din 2004). Principiul este bazat pe distincția dintre actele de suveranitate sau autoritate (acta jure imperii) și actele de comerț sau administrare (acta jure gestiones) (par.41).

Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și poate fi supus unor limite, de vreme ce el implică o reglementare din partea statului, însă astfel de limitări nu trebuie să afecteze esența dreptului și trebuie să fie urmărească un scop legitim si să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (par.62).

Curtea subliniază în continuare că prevederile Convenției trebuie interpretate în lumina regulilor stabilite de Convenția de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, al cărui articol 31 par.3 (c) prevede obligația de a se ține cont de orice reguli de drept internațional relevante aplicabile între părți. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv art.6, nu poate fi interpretată într-un vid normativ[2]. Curtea trebuie, așadar, să aibă în vedere caracterul special al Convenției de tratat privind drepturile omului și trebuie, de asemenea, să țină cont de regulile de drept internațional relevante, inclusiv cele privind recunoașterea imunității statelor[3] (par.63).

Ca urmare, măsurile luate de părțile contractante, care reflect regulile de drept internațional public recunoscute în general cu privire la imunitatea statelor, nu pot fi, în principiu, privite ca impunând o limitare disproporționată a dreptului de acces la o instanță astfel cum rezultă din art.6 par.1. Curtea subliniază că, astfel cum dreptul de acces la o instanță este o parte inerentă a unui proces echitabil garantat de acest articol, unele restrângeri ale acestui acces trebuie, de asemenea, considerate inerente, un exemplu fiind acele limitări care sunt general acceptate de comunitatea națiunilor ca parte a regulii imunității statului[4] (par.64).

Mai mult, Curtea reamintește că prevederile Convenției au ca scop garantarea unor drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, aceasta fiind în mod particular situația în cazul dreptului de acces la o instanță, având în vedere locul foarte important pe care îl are într-o societate democratic dreptul la un proces echitabil[5]. De aceea, nu ar fi în acord cu supremația legii într-o societate democratică sau cu principiul de bază ce rezultă din art.6 par.1, respectiv acela ca pretențiile civile trebuie să poată fi supuse examinării unui judecător pentru ca acesta să decidă, dacă un stat, fără restrângeri sau control din partea organismelor care asigură aplicarea Convenției, ar putea să excludă din jurisdicția instanțelor o întreagă categorie de pretenții sau să confere imunitate față de răspunderea civilă unor categorii de persoane[6]. (par.65)

Ca urmare, în cauzele în care aplicarea regulii imunității de jurisdicție a statului limitează exercițiul dreptului de acces la o instanță, Curtea trebuie să verifice dacă circumstanțele cauzei justifică o astfel de restricție. (par.66)

Curtea reiterează în continuare că astfel de limitări trebuie să urmărească un scop legitim iar imunitatea statelor a fost dezvoltată în dreptul internațional din principiul par in parem non habet imperium, în virtutea căruia un stat nu poate fi subiect al jurisdicției altui stat[7]. S-a avut în vedere că acordarea imunității unui stat în procedurile civile urmărește scopul legitim al respectării dreptului internațional pentru a promova curtoazia și bunele relații între state prin respectul acordat suveranității celorlalte state[8] (par.67).

În plus, restricțiile impuse trebuie să fie proporționale cu scopul urmărit. În această privință, Curtea observă că aplicarea imunității de jurisdicție absolute a statelor, în mod clar, s-a erodat de mulți ani, în particular odată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor si ale bunurilor acestora la 2 decembrie 2004 la New York[9]. Această convenție este bazată pe Proiectul de articole privind imunitatea de jurisdicție a statelor și bunurilor lor adoptat în 1991 (The Draft Articles on Jurisdictional Immunities of States and their Property - în continuare Proiectul), al cărui articol 11 privea contractul de muncă și instituia o importantă excepție în materia imunității statelor, principiul fiind că regula imunității nu se aplică contractelor de muncă încheiate de state cu personalul misiunilor sale diplomatice din străinătate, cu excepția situațiilor care sunt în mod exhaustiv enumerate în paragraful 2 al art.11[10] (par.68).

Mai departe, Curtea are în vedere că este un principiu de drept internațional stabilit deja că prevederile unui tratat pot crea, pe lângă obligațiile stabilite pentru statele contractante, și obligații pentru state care nu l-au ratificat, în măsura în care acele prevederi exprimă cutume de drept internațional, fie prin aceea că le codifică fie prin aceea că generează noi cutume[11]. Ca urmare, art.11 din Proiectul din 1991 adoptat de Comisia de Drept Internațional, se aplică potrivit dreptului internațional cutumiar, chiar dacă statele în cauză nu au ratificat Convenției Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor si ale bunurilor acestora, cu condiția ca acestea să nu i se fi opus[12] (par.69).

Curtea arată, mai întâi, că în cauzele Cudak și Sabeh El Leil, care priveau concedierea membrilor personalului local al unor ambasade, a constatat că limitarea dreptului de acces la instanță urmărea un scop legitim[13] și nu găsește nici un motiv pentru a ajunge la altă concluzie în acest caz. Ca urmare, trebuie să examineze dacă limitarea dreptului reclamanților de acces la o instanță a fost proporțională cu scopul urmărit (par.70-71).

Curtea reține, de asemenea, că instanțele naționale au refuzat în mod clar să aplice imunitatea de jurisdicție într-o manieră absolută, devreme ce au admis acțiunea celui de al treilea reclamant și au dispus reintegrarea sa în muncă, decizie ce a devenit definitivă, iar Curtea Supremă inițial a adoptat opinia că instanțele trebuie să analizeze fondul pretențiilor civile ale reclamanților (par.72).

Astfel cum Curtea a subliniat deja, articolul 11 din Proiectul Comisiei de Drept Internațional din 1991, consacrat acum de Convenția din 2004, se aplică potrivit dreptului internațional cutumiar, chiar dacă statul în cauză nu a ratificat convenția, cu condiția să nu i se fi opus[14]. Muntenegru nu a ratificat această convenție iar Uniunea Serbia – Muntenegru nu s-au opus acesteia. Ca urmare, Curtea a considerat că este posibil să se afirme că prevederile Convenției din 2004 se aplică statului pârât, potrivit dreptului internațional cutumiar și trebuie să fie luată în considerare atunci când examinează dacă dreptul de acces la o instanță, în sensul art.6 par.1 a fost respectat[15] (par.73).

Curtea observă că articolul 11 al Convenției din 2004[16] consacră regula potrivit căreia statele nu au imunitate de jurisdicție în ceea ce privește litigiile referitoare la contractele de muncă, cu excepția situațiilor exhaustiv enumerate de acesta[17]. Se reține totodată că, în această privință, prevederile alin.2 lit.a), b) și e) din articolul 11 sunt în mod clar nerelevante în această cauză, de vreme ce reclamanții nu au fost angajați pentru a realiza vreo atribuție particulară în exercitarea autorității guvernamentale și nu au avut nici calitatea de agenți diplomatici sau consulari ai SUA sau pe aceea de cetățeni ai acestui stat (par.74-75).

În ceea ce privește alineatul 2 lit.c) al aceluiași articol, Curtea observă că acțiunile primilor doi reclamanți aveau ca obiect reintegrarea în muncă și despăgubiri. În pofida primei hotărâri a instanței naționale asupra cererii de reintegrare în muncă a celui de al treilea reclamant, Curtea reamintește că reintegrarea în funcția deținută anterior intră în domeniul de aplicare al unei excepții ce permite aplicarea regulii imunității de jurisdicție a statelor. Totuși, astfel cum s-a reținut anterior, aceasta nu împiedică un angajat să formuleze o acțiune prin care să pretindă despăgubiri pentru prejudicial rezultat din concedierea nelegală, împotriva statului angajator în statul în care se află instanța. Ca urmare, pretențiile reclamanților privind despăgubiri nu intră în domeniul de aplicare al excepției stabilite de alin.2 lit.c) (par.76).

Alineatul 2 lit.d), care privește în mod expres concedierea unui angajat, nu era aplicabil în acest caz, de vreme ce nici instanțele naționale nici guvernul statului pârât nu au arătat cum atribuțiile reclamantului puteau în mod obiectiv avea legătură cu securitatea SUA[18]. În sfârșit, Curtea consider că alin.2 lit.f) nu era aplicabil, deoarece contractual de muncă al reclamanților nu stabileau ce instanță ar avea competență să soluționeze litigiile rezultate din raporturile de muncă (par.77-78).

Având în vedere ele expuse anterior, Curtea a concluzionat că cererile reclamanților prin care aceștia solicitau despăgubiri nu intrau în domeniul de aplicare al nici uneia dintre excepțiile prevăzute în art.11 alin.2 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor si ale bunurilor acestora, adoptata la 2 decembrie 2004 la New York și, ca urmare, potrivit alin.1 al art.11, imunitatea statului nu putea fi invocată în procedurile judiciare interne (par.79).

Atunci când s-a pronunțat asupra cererii primului reclamant, instanța a avut în vedere numai în mod general faptul că activitatea în cadrul unei ambasade ar putea si “sensibilă” sau de natură confidențială fără să examineze în nici un fel dacă locul de muncă al reclamantului avea într-adevăr această natură[19]. Deși acea instanță a avut în vedere că există limitări ale imunității de jurisdicție a statelor în conflictele de muncă, nici aceasta și nici o altă instanță națională care s-a pronunțat asupra cererilor reclamanților nu au luat în considerare prevederile art.11 al Convenției din 2004, în particular faptul că excepțiile enumerate acolo sunt de strict interpretare[20].

Având în vedere cele expuse, Curtea a considerat că, respingând cererile reclamanților pentru despăgubiri, pe baza imunității de jurisdicție a statelor, fără a oferi motive relevante și suficiente, și în pofida prevederilor de drept internațional aplicabile, instanțele din Muntenegru nu au menținut un raport rezonabil de proporționalitate și au afectat chiar esența dreptului reclamanților de acces la o instanță, astfel încât a fost încălcat art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (par.81-82).

2. Scurte observații asupra hotărârii

Hotărârea prezentată este un exemplu de aplicare evolutivă a prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, totodată, de corelare a prevederilor acesteia cu regulile dreptului internațional la a cărui evoluție Curtea se raportează.

Este, de asemenea, interesant că, făcând aplicarea dreptului internațional cutumiar, Curtea reține aplicabile prevederile relevante din Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor şi ale bunurilor acestora, adoptată la 2 decembrie 2004 la New York, deși statul pârât nu era semnatar al acesteia.

Trebuie subliniat că ceea ce a analizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost modul în care au acționat instanțele din Muntenegru, cărora li s-au adresat reclamanții, fiind lipsit de relevanță care era statul pârât în cauză și dacă acesta este semnatar al Convenției din 2004 sau nu. Cu atât mai mult cu cât România a ratificat această convenție, instanțele naționale trebuie să țină cont în astfel de litigii de prevederile ei.

Curtea nu exclude ca, în anumite situații, să se rețină imunitatea de jurisdicție a statului pârât într-un conflict de muncă. Totuși, rezultă că ceea ce pretinde Curtea este ca instanța națională, atunci când este sesizată cu o acțiune care se încadrează în categoria stabilită în art.11 alin.1 al Convenției din 2004, să facă o serioasă analiză în concret a situației de fapt, în special raportat la obiectul acțiunii și funcția ocupată de reclamant (din perspectiva atribuțiilor de serviciu), pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile restrictive ale aplicării vreuneia dintre excepțiile prevăzute de alin.2 al aceluiași articol 11 din Convenție.

Jurisprudența CEDO în privința imunității de jurisdicție a statelor în materia conflictelor de muncă se îndepărtează de cea referitoare la imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale în aceeași materie, Curtea considerând că exigențele art.6 par.1 din Convenție permit recunoașterea acestei imunități, sens în care a reținut că, în ceea ce privește imunitatea de jurisdicție a organizațiilor internaționale cu privire la litigiile interne ale acestora privind relațiile de muncă ce se ivesc pe teritoriul statelor gazde, în dreptul internațional nu se manifestă o tendință în sensul erodării acesteia, similar celei constatate în cazul regulii imunității absolute a statelor în același domeniu[21].

Pe baza, practic, acelorași argumente, la scurt timp, Curtea a constatat din nou încălcarea art.6 par.1 din Convenție prin hotărârea pronunțată la 8 noiembrie 2016 în cauza Naku c. Lituaniei și Suediei[22], sancționând refuzul instanțelor naționale de a analiza acțiunea reclamantei prin care aceasta contesta concedierea disciplinară și pretindea despăgubiri pentru concedierea nelegală; și în această nouă hotărâre, Curtea a arătat că dreptul de acces la o instanță a fost încălcat urmare a faptului că instanțele naționale au considerat că ambasada și statul pârât se bucură de imunitate de jurisdicție fără să analizeze în concret dacă situația reclamantei, care ocupa un post cu responsabilități în privința activităților culturale, de informare și de relații cu presa, justifica recunoașterea acestei imunități, respectiv dacă atribuțiile sale aveau legătură cu exercițiul autorității de stat, considerând că orice angajat al ambasadei, inclusiv personalul tehnic și administrativ contribuie la îndeplinirea scopurilor legate de suveranitatea statului reprezentat[23].

Această linie de jurisprudență, începută cu hotărârea pronunțată în cauza Cudak c. Lituaniei,[24] nu este la adăpost de unele critici și nuanțări.[25]

Totuși, rezultă că această concepție în legătură cu limitele imunității de jurisdicție a statelor în materia conflictelor de muncă va constitui baza principială în raport de care Curtea va analiza în continuare respectarea dreptului de acces la o instanță atunci când pârât într-un conflict individual de muncă va fi un stat sau o ambasadă/consulat aparținând acestuia. Dar, din hotărârile la care s-a făcut referire, rezultă că, deși în unele situații Curtea însăși analizează activitățile desfășurate în concret de reclamant pentru a stabili dacă statul pârât se bucura de imunitatea de jurisdicție în cauza respectivă, poate constata încălcarea art.6 par.1 din Convenție și doar pentru motivul că instanțele naționale au refuzat să analizeze acțiunea cu care au fost sesizate, considerând că pârâtul se bucură de imunitate de jurisdicție ca regulă, fără să verifice în concret dacă se găsește în fața unei situații în care această imunitate nu există.

Nu ar fi exclus, totodată ca, dacă instanța națională ar face o astfel de analiză, în special atunci când este vorba de a evalua atribuțiile reclamantului în sensul de a stabili dacă exercita funcții particulare în realizarea prerogativelor de putere publică ale statului pârât sau acțiunea interferează cu interesele statului pârât în materie de securitate, Curtea să accepte rezultatul analizei, considerând că instanțele naționale sunt mai bine plasate pentru face această evaluare și nu este rolul său să acționeze ca o instanță de control judiciar[26], atât timp cât evaluarea făcută de instanțele naționale nu rezultă a fi arbitrară,[27] reclamantul bucurându-se de toate garanțiile unui proces echitabil în fața acestora.

 


[1] Secţia a II-a, cererile nr. 45197/13, 53000/13 şi 73404/13, hotărârea din 25.10.2016, publicată în limba engleză la pagina web http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-167803 ; hotărârea este prezentată într-o formă sintetizată, care nu constituie o traducere completă a acesteia (unele fragmente sunt traduse în timp ce altele sunt doar rezumate), fiind expuse elementele esențiale ale textului.

[2] A se vedea Fogarty c. Regatului Unit [MC], nr.. 37112/97, par.35.

[3] A se vedea Cudak c. Lituaniei, par.56; Sabeh El Leil c. Franței [MC], nr.34869/05, par.48, hotărârea din 29 iunie 2011

[4] A se vedea Al-Adsani c. Regatului Unit [MC], nr.35763/97, par. 56.

[5] A se vedea Aït-Mouhoub c. Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par.52.

[6] A se vedea Fayed c. Regatului Unit, hotărârea din 21 septembrie 1994, par.65.

[7] A se vedea Cudak,par.60, şi Al-Adsani, par.54.

[8] A se vedea Sabeh El Leil, par.52.

[9] A se vedea Cudak, par.64.

[10] A se vedea Sabeh El Leil, par.53.

[11] A se vedea Cudak, par.66.

[12] A se vedea Cudak, par.66-67 şi Sabeh El Leil, par.54, citate anterior.

[13] A se vedea Cudak, par.62, şi Sabeh El Leil, par.55, citate anterior.

[14] A se vedea Cudak, par.66-67, şi Sabeh ElLeil, par.57, citate anterior.

[15] A se vedea Sabeh El Leil, citată anterior, par.58.

[16] Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora

Articolul 11 - Contractele de muncă:

1. Cu excepția situației în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate sa invoce imunitatea de jurisdicție în fața instanței unui alt stat, competentă în speță, într-o procedura privitoare la un contract de muncă dintre stat și o persoană fizică pentru o activitate efectuată sau care trebuie efectuată, în totalitate ori parțial, pe teritoriul acestui alt stat.

2. Paragraful 1 nu se aplică:

a) daca lucrătorul a fost angajat pentru a exercita funcții particulare în exercitarea prerogativelor de putere publică;

b) dacă este:

(i) diplomat, așa cum este definit in Convenția de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice;

(ii) funcționar consular, așa cum este definit în Convenția de la Viena din 1963 asupra relațiilor consulare;

(iii) membru al personalului diplomatic al unei misiuni permanente pe lângă o organizație internațională sau al unei misiuni speciale ori daca este angajat pentru a reprezenta un stat într-o conferință internațională; sau

(iv) orice alta persoană care beneficiază de imunitate diplomatică;

c) dacă acțiunea are ca obiect angajarea, reînnoirea angajării sau reinstalarea unei persoane;

d) dacă acțiunea are ca obiect concedierea sau rezilierea contractului unui lucrător și dacă, potrivit avizului șefului statului, al sefului guvernului sau al ministrului afacerilor externe al statului angajator, această acțiune riscă să interfereze cu interesele statului în materie de securitate;

e) dacă angajatul este resortisant al statului angajator la momentul la care este intentata acțiunea, cu excepția cazului când are rezidență permanentă în statul forului; sau

f) dacă angajatul și statul angajator au convenit altfel în scris, sub rezerva considerațiilor de ordin public care conferă instanțelor statului forului jurisdicție exclusivă determinată de obiectul acțiunii.

(extras din Legea nr.438/2006 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, adoptată la 2 decembrie 2004 la New York, semnată de România la New York la 15 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1008 din 19.12.2006).

[17] A se vedea Sabeh El Leil, citată anterior, par.60.

[18] A se vedea Sabeh El Leil, citată anterior, par.61-62, şi Cudak, citată anterior, par.72.

[19] A se vedea, mutatis mutandis, Sabeh El Leil, citată anterior, par.63-64.

[20] A se vedea Sabeh El Leil, citată anterior, par.66.

[21] A se vedea cauza Marina Kokashvili c. Georgiei, cererea nr. 21110/03, Secţia a IV-a, decizia de inadmisibilitate din 1 decembrie 2015, textul în limba engleză publicat la pagina web http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-159553 .

[22] Cauza Naku c. Lituaniei şi Suediei, Secția a IV-a, cererea nr. 26126/07, hotărârea din 8 noiembrie 2016, textul în limba engleză publicat la pagina web http://hudoc.echr.coe.int .

[23] Hotărârea pronunţată în cauza Naku c. Lituaniei şi Suediei, citată, par.94-95.

[24] Marea Cameră, hotărârea din 23.03.2010, cererea nr. 15869/02; în acea cauză, reclamanta, angajată ca secretar – telefonist la ambasada Poloniei în Vilnius, a formulat o acţiune pentru a obţine despăgubiri, invocând concedierea nelegală, fără a pretinde reintegrarea în funcţie; instanţele din Lituania au respins acţiunea, considerând că pârâtul se bucură de imunitate de jurisdicţie iar reclamanta se poate adresa instanţelor din Polonia; Curtea a stabilit diferenţa faţă de cauza Fogarty c. Regatului Unit [MC], nr. 37112/97, în care situaţia de fapt privea angajarea în cadrul unei ambasade şi a constatat că refuzul instanţelor naţionale de a soluţiona acţiunea în pretenţii, reţinând imunitatea statului pârât fără a realiza o analiză în concret a funcţiei deţinute de reclamantă pentru a stabili dacă este îndeplinită vreuna din condiţiile în care se poate reţine imunitatea de jurisdicţie a statelor în materia conflictelor de muncă, a încălcat art.6 par.1 din Convenţie; ulterior, reclamanta a obţinut rejudecarea cauzei, instanţa acordând acesteia despăgubiri pentru concedierea nelegală (a se vedea par.42-47 din hotărârea din 8 noiembrie 2016 pronunţată în cauza Naku c. Lituaniei şi Suediei);

[25] A se vedea opinia concurentă a judecătorului Iulia Motoc în cauza Naku c. Lituania şi Suedia, Camera a IV-a, cererea nr. 26126/07, hotărârea din 8 noiembrie 2016;

[26] A se vedea între multe alte hotărâri și cea pronunţată în cauza FC Mretebi c. Georgiei, nr. 38736/04, par.31, 31 iulie 2007, decizia pronunţată în cauza Giorgadze c. Georgiei, din 26 ianuarie 2016, cererea nr.25177/05 par.20 (prezentarea deciziei în Răzvan Anghel - Întinderea despăgubirilor cuvenite în cazul concedierii nelegale. Problema primelor de care ar fi beneficiat angajatul dacă nu ar fi fost concediat. Decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Giorgadze contra Georgiei, Revista de Jurisprudenţă Europeană nr.3/2016, p.4-6).

[27] A se vedea decizia de inadmisibilitate din 6 octombrie 2015 pronunţată în cauza George Dumitrean c. României, par.32 şi 33 (prezentarea deciziei în Răzvan Anghel - Hotărâri CEDO relevante în materia raporturilor de muncă şi asigurărilor sociale – comentarii şi jurisprudenţă naţională, Ed. Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2016, p.109).