Hotărâri CEDO

Decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012, din cauza Constantin Lucian Tunaru împotriva României (cererea nr. 66381/09), are ca obiect plângerea formulată de un salariat al S.C. Petrom S.A., societate cu capital mixt, privat şi public, căruia i-a fost respinsă irevocabil cererea de obligare a angajatorului la plata unor beneficii salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă (ajutorul material reprezentând contravaloarea cantităţii de 2.500-4.000 metri cubi de gaze naturale si suplimentul salarial pentru aprovizionarea de toamnă / iarnă).

Prezentarea deciziei

Acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Craiova, pronunţată la 27 martie 2009, care a constatat, pe baza unui raport de expertiză, că drepturile salariale solicitate au fost deja incluse în salariul de bază al reclamantului. În perioada 2009-2010, majoritatea hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile la instanţele de recurs au respins cererile salariaţilor Petrom. Cu toate acestea, unii angajaţi au avut câştig de cauză, fiind instanţe care au constatat că nu au primit drepturile salariale solicitate.

Reclamantul a invocat încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 par. 1 şi art. 14 din Convenţie, precum şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, din pricina situaţiilor similare în care s-a ajuns la o soluţie diferită în instanţele de judecată, în baza unei interpretări diferite a aceloraşi prevederi legale, cu încălcarea principiului securităţii juridice. A mai susţinut că a fost pe nedrept lipsit de beneficiile salariale prevăzute de Contractul colectiv de muncă şi discriminat în comparaţie cu colegii săi, aflaţi într-o situaţie similară.

Guvernul a susţinut că problema de drept ridicată în speţă nu se referă la un conflict jurisprudenţei în sine, şi nu a fost determinată de existenţa unor prevederi legale ambigue, ci mai degrabă prin aplicarea dispoziţiilor legale relevante pentru situaţiile individuale ale fiecărei cauze în parte. Astfel, la nivel naţional, toate instanţele au avut aceeaşi abordare, reţinând că beneficiile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate urmau să fie acordate angajaţilor, cu excepţia cazului în care au fost deja incluse în salariul de bază. În 92% dintre cauzele aduse în faţa instanţelor s-a constatat, pe baza unor rapoarte de expertiză şi a altor probe administrate, că beneficiile au fost deja plătite. În câteva cazuri, instanţele de judecată au ajuns la o concluzie diferită, deoarece Petrom nu a reuşit să dovedească susţinerea că beneficiile au fost deja plătite, drept parte din salariul de bază. Având în vedere numărul mare de hotărâri judecătoreşti cu acelaşi obiect, au fost inevitabile concluziile diferite, procesul judiciar presupunând interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora unor diferite situaţii de fapt. Hotărârile judecătoreşti interne care au ajuns la o concluzie diferită au fost izolate şi nu ar putea fi considerate ca producând un conflict profund de interpretare.

Curtea a reiterat faptul că rolul său nu este acela de a se pronunţa asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională, putând efectua acest lucru doar în măsura în care s-ar fi încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie (García Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28). Acest rol, respectiv interpretarea legislaţiei interne, revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, Curtea urmând a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia, cu excepţia situaţiilor de evident arbitrariu, atunci când Curtea poate chiar pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele naţionale (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei [MC], par. 49-50, 20 octombrie 2011).

Posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei. Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34).

În cauza de faţă, aşa cum reiese din informaţiile prezentate de părţi, instanţele din toată ţara au constatat că beneficiile salariale solicitate de reclamant ar fi datorate numai în acele cazuri în care acestea nu au fost plătite ca parte a salariului de bază. În marea majoritate a dosarelor, instanţele au decis în funcţie de elementele de fapt care le-au fost prezentate şi pe baza probelor propuse de părţi. În consecinţă, aspectele în litigiu nu au fost determinate de existenţa unor prevederi legale ambigue, ci au fost rezultatul aplicării lor la situaţiile individuale ale fiecărei cauze. În consecinţă, problema de drept ridicată de prezenta cauză nu se referă la un conflict jurisprudenţă în sine, ci mai degrabă la o situaţie în care instanţele judecătoreşti naţionale au pus în aplicare o dispoziţie clară a legii, în cauze în care circumstanţele de fapt erau diferite (Erol Uçar c. Turciei (dec.), 29 septembrie 2009).

Mai mult, Curtea a reţinut că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie şi a fost în măsură să prezinte probe şi să se apere în mod liber. Probele au fost examinate în mod corespunzător de către instanţele judecătoreşti naţionale. Soluţiile instanţelor şi interpretarea dată normelor în legătură cu cauza nu pot fi considerate drept vădit arbitrare sau nerezonabile.

În ce priveşte faptul că reclamantul s-a plâns că instanţele judecătoreşti naţionale l-au privat de dreptul prevăzut de Contractul colectiv de muncă, Curtea a reamintit că privarea de proprietate menţionată în a doua teză a dispoziţiei art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocată de reclamant, se referă, în primul rând, la exproprierea în scop de utilitate publică, iar o hotărâre judecătorească privind o creanţă asupra căreia una din cele două părţi este proprietar, în baza normelor de drept privat, nu poate fi văzută ca reprezentând o ingerinţă nejustificată a statului asupra dreptului de proprietate al părţilor, fiind atribuţia instanţelor de a soluţiona astfel de litigii (Garzičić c. Muntenegrului, 21 septembrie 2010, par. 37). Aceeaşi constatare este incidentă în speţă, instanţele pronunţându-se asupra drepturilor părţilor în raporturile de drept privat.

În cele din urmă, Curtea a mai constatat că nu au existat diferenţe profunde şi nici de lungă durată în jurisprudenţa instanţelor naţionale, cu privire la problema în discuţie şi că nu există vreo probă în cauză asupra discriminării suferite de reclamant.

Ca atare, plângerea este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.