Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunţată în cauza Dumitru şi alţii c. României (cererea nr. 57265/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistraţi români, prin care aceştia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc şi interesul general, eşalonarea de către debitor a plăţilor nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condiţiile în care calendarul plăţilor a fost respectat şi nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor.

Prezentarea deciziei:

În fapt, reclamanţii au obţinut în faţa instanţelor interne recunoaşterea următoarelor drepturi salariale: majorarea salarială stabilită prin O.G nr. 10/2007 (de la care magistraţii fuseseră excluşi în mod discriminatoriu), sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, prevăzut în Legea nr. 50/1996, respectiv sporul de confidenţialitate prevăzut de O.G. nr. 137/2000.

Curtea a reţinut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că reclamanţi au încasat în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanţele interne prin hotărâri definitive şi irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, reclamanţii au obţinut 25% din tranşa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern.

După eşalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 şi O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reţinut că sumele cuvenite reclamanţilor urmează să fie achitate după un calendar al plăţilor în cinci tranşe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 şi ultima de 35% în 2016.

În drept, reclamanţii s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.

Curtea a reamintit jurisprudenţa sa recentă în care a reţinut că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim (a se vedea deciziile pronunţate în cauzele Mihăieş şi Senteş c. României (6 decembrie 2011), Panfile c. României (20 martie 2012) şi Sulcs c. Letoniei (6 decembrie 2011)). În speţă, dată fiind criza economică şi financiară cu care se confruntă România din 2009, rămâne valabilă aprecierea privind existenţa unui scop legitim pentru măsurile contestate.

Trecând la analizarea proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul urmărit – menţinerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situaţiei sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:

În legătură cu drepturile salariale cuvenite reclamanţilor, Guvernul a stabilit un mecanism de eşalonare a plăţilor care, deşi a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autorităţile interne, autorităţi care au manifestat diligenţă în executarea hotărârilor menţionate. Mai mult, potrivit legii, cuantumul sumelor virate reclamanţilor a fost indexat cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Până în prezent, reclamanţii au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016.

Având în vedere că o parte substanţială din creanţe a fost deja plătită reclamanţilor şi având în vedere că nu există vreun indiciu în sensul nerespectării pe viitor a calendarului eşalonărilor, Curtea a apreciat că mecanismul de achitare a acestor creanţe nu este nerezonabil. În consecinţă, a dispus respingerea plângerilor ca vădit neîntemeiate.

Notă:

În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a sancţionat neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate de instanţele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenţie. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanţă recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condiţiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut şi încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).

Obligaţia de a pune în executare hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti interne a fost analizată cu o exigenţă sporită în cazul în care debitor al obligaţiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuşi, prin instituţiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar şi o serie de hotărâri pronunţate împotriva României: Strungariu – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, Ocneanu – hotărârea din 29 iulie 2008, Teodorescu – hotărârea din 29 iulie 2008, Niţescu – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).

Curtea a sancţionat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar şi întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eşalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

În speţa de faţă, analizând proporţionalitatea măsurii de eşalonare de către Stat a plăţii drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică şi financiară cu care se confruntă România din 2009 şi care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligenţe rezonabile pentru onorarea obligaţiilor către reclamanţi, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite şi respectând calendarul eşalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eşalonării, însă, se poate deduce că, faţă de situaţia concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curţii, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.