<<< Toate categoriile

Neîncălcarea libertăţii de circulaţie a unui minor căruia i s-a interzis părăsirea ţării pe considerentul că ordonanţa preşedinţială de suplinire a consimţământului tatălui său, deşi era executorie, nu era una irevocabilă - cauza Şandru c. României


JurisClasor CEDO - Mai 2014, 31

Prin decizia de inadmisibilitate din 14 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Şandru c. României (cererea nr.1902/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par.3 şi par.4 din Convenţie, apreciind că nu există o aparenţă de încălcare a dreptului reclamantului minor la liberă circulaţie, prin interzicerea acestuia de a părăsi ţara, în condiţiile în care a prezentat doar o ordonanţă preşedinţială de suplinire a consimţământului tatălui său, executorie dar nerămasă irevocabilă, iar nu o hotărâre definitivă şi irevocabilă cum prevedea, în opinia instanţei naţionale, legea specială.

 

1. Circumstanţele cauzei

Reclamantul, în vârstă de 13 ani la data faptelor, locuia cu mama sa, în condiţiile în care părinţii nu fuseseră niciodată căsătoriţi, iar tatăl reclamantului îl recunoscuse şi îi plătea acestuia pensie de întreţinere.

În cursul anului 2009, reclamantul, obţinând acordul mamei sale, s-a înscris pe lista participanţilor şi a achitat la data de 6 martie 2009 costul unei excursii de şapte zile în Turcia, cu participarea unui profesor din cadrul şcolii în cadrul căreia reclamantul era elev.

Printr-o ordonanţă preşedinţială pronunţată la data de 1 aprilie 2009, Judecătoria Topliţa, sesizată la 27 martie 2009 de mama reclamantului, a dispus obligarea tatălui reclamantului la a-şi da acordul pentru plecarea minorului în excursia respectivă iar, în caz de refuz, hotărârea va suplini consimţământul său.

La controlul efectuat de agenţii de frontieră, în data de 10 aprilie 2009, ora 21, reclamantul a înmânat acestora paşaportul său, acordul scris al mamei sale şi ordonanţa preşedinţială din 1 aprilie 2009. Considerând că ordonanţa preşedinţială trebuia să conţină menţiunea „definitivă şi irevocabilă”, agenţii de frontieră au contactat telefonic pe mama reclamantului, solicitându-i să transmită prin fax un înscris care să certifice faptul că hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă, însă mama reclamantului nu a putut transmite un asemenea document, indicând doar că ordonanţa preşedinţială este executorie.

Două ore mai târziu, poliţia de frontieră a decis să nu permită reclamantului părăsirea teritoriului ţării, întemeiat pe prevederile Legii nr. 248/2005, care impunea ca hotărârea judecătorească privitoare la încredinţarea minorului (exerciţiul autorităţii părinteşti) sau acordul părintelui să fie definitivă şi irevocabilă. Minorul a rămas în custodia poliţiei de frontieră timp de o oră şi jumătate, până când a venit unchiul său pentru a-l transporta la domiciliu.

Ulterior, reclamantul, prin reprezentant legal, a formulat o acţiune civilă împotriva Inspectoratului Judeţean de Poliţie Judeţean Constanţa şi a agenţilor de frontieră din Vama Veche solicitând obligarea acestora la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin interzicerea acestuia de a părăsi teritoriul ţării, în condiţiile în care a prezentat toate documentele impuse de Legea nr.248/2005 iar ordonanţa preşedinţială era executorie.

Printr-o hotărâre din data de 10 decembrie 200, Tribunalul Covasna a admis acţiunea şi a obligat în solidar agenţii de frontieră împreună cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Constanţa la plata către reclamant de despăgubiri reprezentate de costul călătoriei neefectuate, a cheltuielilor de transport, precum şi a unor daune morale. Tribunalul a reţinut că ofiţerii de frontieră au interpretat şi aplicat greşit legea, în condiţiile în care dispoziţiile Codul de procedură civilă privitoare la forţa executorie a ordonanţei preşedinţiale aveau prioritate în raport de prevederile Legii nr.248/2005.

Prin decizia Curţii de Apel Braşov din data de 10 iunie 2010 a fost admis recursul pârâţilor şi respinsă acţiunea în pretenţii a reclamantului, instanţa reţinând că dispoziţiile Legii nr.248/2005 au caracter de lege specială în raport de prevederile Codului de procedură civilă, aplicându-se cu prioritate. Astfel, s-a apreciat că, în măsura în care reclamantul nu a putut prezenta la controlul vamal efectuat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aşa cum impun exigenţele Legii nr.248/2005, ofiţerii de frontieră au aplicat corect legislaţia incidentă.

2. Aprecierile Curţii

Reclamantul a invocat art. 6 din Convenţie şi art.2 din Protocolul nr.4 adițional la Convenţie, susţinând că i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă, precum şi dreptul său la liberă circulaţie, prin aceea că agenţii de frontieră au ignorat caracterul executoriu al ordonanţei iar aceştia, alături de instanţa de control judiciar, au procedat la o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr.248/2005, apreciind necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cerinţă impusă, în opinia reclamantului, doar în situaţia minorilor după divorţul părinţilor iar nu şi în cazul său.

Totodată, reclamantul a învederat că ordonanţa care suplinea consimţământul tatălui său, pronunţată la data de 1 aprilie 2009, devenise irevocabilă la data de 8 aprilie 20009, însă, având în vedere practica instanţelor de judecată, funcţionarii acestora nu eliberează în aceeaşi zi certificatul privind caracterul irevocabil al hotărârilor, ci doar după două sau trei zile, pentru a permite primirea şi înregistrarea cererilor privitoare la căile de atac trimise prin poştă dar formulate înăuntrul termenului.

 Curtea a reiterat că dreptul la libera circulaţie, astfel cum este recunoscut în paragrafele 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, are ca scop asigurarea libertăţii de circulaţie, drept garantat oricărei persoane de a circula în cadrul teritoriului în care se află, precum şi de a-l părăsi; acest fapt implică dreptul de a merge într-o ţară la alegerea sa, în care ar putea primi autorizaţia de a intra (a se vedea cauza Sissanis c. României, nr. 23468/02, hotărârea din 25 ianuarie 2007, par. 62). Rezultă că libertatea de circulaţie impune interdicţia oricărei măsuri susceptibile de a aduce atingere acestui drept sau de a-i restrânge exercitarea, din moment ce nu răspunde cerinţei de a reprezenta o măsură ce ar putea fi considerată „necesară într-o societate democratică“, care să urmărească scopurile legitime prevăzute în paragraful 3 al articolului menţionat anterior.

În cauză, Curtea a constatat că interdicţia reclamantului de a părăsi ţara la data de 10 aprilie 2009 constituie o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie, urmând a se stabili dacă această măsură era “prevăzută de lege”, urmărea “un scop legitim” şi respectiv dacă era “necesară într-o societate democratică”.

În ceea ce priveşte cerinţa ca măsura să fie „prevăzută de lege“ este necesar ca măsura încriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale (Rotaru c. României, [MC], nr. 28341/95, hotărârea din 4 mai 2000, par.52). Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului [Olsson c. Suediei (nr. 1), hotărârea din 24 martie 1988, par.61]. În plus, nu se poate considera drept „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

De altfel, s-a reţinut că reclamantul nu a contestat caracterul accesibil şi previzibil al dispoziţiilor legale, ci a criticat maniera în care autorităţile naţionale le-au interpretat, cu referire specială la dispoziţiile art. 30 din Legea nr.248/2005. În acest context, Curtea a reamintit că nu este misiunea sa de a se pronunţa asupra interpretării dreptului naţional, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor naţionale. Prin urmare, Curtea a apreciat că prevederile Legii nr.248/2005, care prevedeau detaliat documentele care trebuie prezentate la momentul în care un minor intenţionează să părăsească teritoriul ţării-şi pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, respectă cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate.

Privitor la condiţia ca ingerința să fi urmărit un "scop legitim", Curtea a apreciat că măsura privind interzicerea de a părăsi ţara a fost una necesară pentru a "proteja drepturile și libertăţile altora", şi anume pe cele ale tatălui reclamantului şi menţinerea „ordinii publice", deoarece a fost legată de controlul cetăţenilor minori care călătoresc în străinătate (Roldan Texeira şi alţii c. Italiei, nr. 40655/98, dec. din 26 octombrie 2000).

Referitor la condiţia ca ingerinţa să fie „necesară într-o societate democratică” Curtea a subliniat că se acordă o importanţă specială duratei în timp a măsurii, însă în cauză se constată că interdicţia reclamantului de a părăsi ţara a fost una punctuală şi limitată în timp, motivată de lipsa documentelor necesare. Curtea a constatat că deşi minorul reclamant a achitat costul excursiei încă la data de 06 martie 2009, acesta a aşteptat aproximativ trei săptămâni (până la 27 martie 2009) pentru a introduce acţiunea pentru obţinerea consimţământului tatălui său. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că sarcina impusă reclamantului nu a fost una excesivă (mutatis mutandis, Diamante și Pelliccioni c. San Marino, nr.3225/08, hotărârea din 27 septembrie 2011, par. 214).

Pe cale de consecinţă, neexistând elemente care să indice încălcarea de autorităţile naţionale a dreptului la libertatea de circulaţie a reclamantului, Curtea a constatat că cererea este vădit nefondată şi a respins-o ca inadmisibilă, potrivit art. 35 par. 3 şi par.4 din Convenţie.

Comentariu:

Principala critică pe care reclamantul a adus-o autorităţilor naţionale - ofiţeri ai poliţiei de frontieră cât şi instanţe judecătoreşti - a vizat maniera în care acestea au interpretat dispoziţiile legale cuprinse în Codul de procedură civilă şi respectiv în legea specială, sub aspectul efectelor unei hotărâri judecătoreşti executorii, dar susceptibile de a fi atacată cu recurs.

Art. 30 alin. (1) din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate[1] (în forma în vigoare la momentul faptelor) prevedea la lit. d) că “minorului care este titular al unui document de călătorie individual sau, după caz, al unei cărţi de identitate şi călătoreşte însoţit de o altă persoană fizică majoră i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreună cu aceasta numai dacă persoana însoţitoare prezintă o declaraţie a ambilor părinţi sau, după caz, a părintelui căruia minorul i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, a părintelui supravieţuitor ori a reprezentantului său legal, care să cuprindă acordul acestora cu privire la efectuarea călătoriei respective de către minor, la statul sau statele de destinaţie, la perioada în care urmează să se desfăşoare călătoria, precum şi datele de identitate ale însoţitorului respective”.

Astfel, în condiţiile în care reclamantul obţinuse o ordonanţă preşedinţială care, potrivit art. 581 alin 4 C.pr.civ. din 1865 (art.996 alin.2 NCPC) era executorie (fără însă a fi irevocabilă), autorităţile naţionale au refuzat să-i dea efect pe considerentul că art. 30 din Legea nr. 248/2005 prevedea necesitatea unei hotărâri definitive şi irevocabile.

Curtea a fost astfel confruntată cu o problemă de interpretare a dispoziţiilor de drept intern, context în care a reiterat că nu este misiunea sa de a se pronunţa asupra interpretării dreptului naţional, acesta fiind atributul exclusiv al instanţele naţionale (par.24)

Aşa cum a menţionat constant în jurisprudenţa sa, nu este rolul Curţii de a statua asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, afară de cazul în care prin acestea s-au încălcat drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie (Garcia Ruiz c. Spaniei, nr.30544/96, [MC], hotărârea din 21 ianuarie 1999, par. 28).

Totuşi, în jurisprudenţa sa, nu au lipsit cazurile în care Curtea a făcut aprecieri asupra înseşi manierei în care instanţele naţionale au interpretat dispoziţiile unei legi speciale în relaţie cu dispoziţiile Codului de procedură civilă De pildă, într-o cauză în care se punea problema interpretării şi corelării dispoziţiilor O.G.nr.26/2000 privitoare la asociaţii şi fundaţii cu cele prevăzute în codul de procedură civilă, sub aspectul regulilor privitoare la publicitatea şedinţei de judecată, Curtea a reţinut că: “În speţă, Curtea observă că, prin interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu. Or, ordonanţa respectivă şi normele de aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la art. 121 C.pr.civ., care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.  Instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin OG nr. 26/2000 pentru alte acţiuni, mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun în materie.” (AGVPS‑Bacău c. României, nr.19750/03, hotărârea din 9 noiembrie 2010, par.51).

Este, în primul rând, atributul instanţelor naţionale de a rezolva problemele de interpretare a legislaţiei interne, rolul Curţii fiind acela de a verifica dacă efectele unei asemenea interpretări sunt compatibile cu Convenţia şi doar în cazul unui evident arbitrariu Curtea putând aprecia asupra interpretării date dreptului intern de către instanţele naţionale (Perihan Şahin c. Turciei, [MC],nr.13279/05, par.49-50).

În aplicarea acestui principiu, în prezenta cauză (Şandru c. României), Curtea, coroborat şi cu lipsa de diligenţă a reclamantului de a solicita în timp util suplinirea consimţământului tatălui său, nu s-a pronunţat asupra manierei în care instanţele naţionale au interpretat raportul dintre norma din Codul de procedură civilă care recunoştea forţa executorie a ordonanţei preşedinţiale şi exigenţa impusă de norma specială privind caracterul irevocabil al hotărârii judecătoreşti.

Rămâne însă discutabilă problema (invocată de reclamant) dacă prevederile art. 30 alin. (1) lit. d din Legea nr.248/2005 (în forma în vigoare la momentul faptelor) impunea caracterul irevocabil doar hotărârilor de încredinţare a minorului sau, dimpotrivă, şi hotărârilor de suplinire a consimţământului părintelui minorului.

De altfel, cele două instanţe naţionale (de fond şi de recurs) au omis să se pronunţe pe argumentul reclamantului potrivit căruia exigenţa irevocabilităţii viza doar hotărârea de încredinţare a minorului şi nu aceea de suplinire a consimţământului părintelui, instanţele naţionale motivându-şi soluţiile în paradigma “conflictului” dintre forţa executorie a ordonanţei preşedinţiale şi exigenţa irevocabilităţii impuse de norma specială.

 


[1] Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în M.Of., Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005.