<<< Toate categoriile

Modificarea condițiilor legale de acordare a pensiei de invaliditate. Împrejurări în care se poate reține încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza Béláné Nagy c. Ungariei


JurisClasor CEDO - Ianuarie 2017, 17

În data de 13 decembrie 2016, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat mult așteptata hotărâre în cauza Béláné Nagy c. Ungariei[1]. Se poate spune că hotărârea a fost mult așteptată nu doar pentru că audierea publică a avut loc la 16.12.2015 (deci cu aproape un an anterior) dar și pentru că hotărârea camerei[2] punea în discuție și nega, în opinia judecătorilor care au exprima opinia minoritară, o jurisprudență constantă a Curții, în sensul că statele pot modifica condițiile de acordare a pensiei de invaliditate și pot lipsi de acest drept pe beneficiarii care nu mai îndeplinesc noile condiții legale, bucurându-se de o marjă de apreciere mare.

Pe de altă parte, hotărârea camerei a fost luată cu o majoritate de patru voturi la trei, iar opinia divergentă formulată a fost neobișnuit de critică. Hotărârea pronunțată de Marea Cameră în cauză, însă, nu a fost de natură a înlătura toate nedumeririle și criticile exprimate[3], fiind pronunțată cu o majoritate de nouă voturi la opt, opiniile divergente fiind, și de această dată, neobișnuit de critice față de opinia majoritară. Mai mult, unul dintre judecătorii care au votat în favoarea soluției a formulat o opinie concurentă, expunând alte motive pentru admiterea plângerii și formulând o adevărată diatribă la adresa considerentelor reținute în opinia majoritară[4]. Ca urmare, se pune problema dacă, totuși, considerentele reținute în motivarea hotărârii Marii Camere pot fi avute în vedere în viitor ca precedent în jurisprudența Curții, de vreme ce ele aparțin, în realitate, numai unui număr de opt judecători, contrapunându-se opiniei contrare a altor opt judecători.

Cu toate acestea, privită cu mai multă înțelegere, hotărârea pronunțată în această cauză, care în final nu contrazice jurisprudența anterioară a Curții, poate fi considerată a marca începutul unei tendințe de creștere a gradului de protecție acordat drepturilor de asigurări sociale, după o perioadă în care Curtea, având în vedere situația determinată de criza economică mondială, a recunoscut statelor o marjă de apreciere foarte mare cu privire la măsurile pe care le pot adopta în acest domeniu. Cum situația respectivă a luat sfârșit, era normal ca și jurisprudența Curții să evolueze, fără a nega însă existența în continuare a unei marje de apreciere a statelor suficient de mare și, astfel, fără a contrazice propriu-zis jurisprudența sa anterioară.

I. Prezentarea hotărârii

1. Situația de fapt

Reclamanta s-a născut în 1959, iar între 1975 – 1997 a fost încadrată în muncă, realizând contribuțiile obligatorii la sistemul de asigurări sociale. Ulterior, a primit ajutor de șomaj în perioada septembrie 1997 – septembrie 1998. Urmare a cererii sale din octombrie 2001, acesteia i s-a acordat o pensie de invaliditate, începând cu același an, pe baza constatării că și-a pierdut 67% din capacitatea de muncă începând cu aprilie 2001, urmare a diferitelor afecțiuni de care suferea. Această constatare a fost menținută în anii 2003, 2006 și 2007. Începând cu anul 2008, legislația referitoare la metodologia folosită pentru determinarea gradului în care capacitatea de muncă este afectată s-au modificat. În aplicarea acestei metodologii, gradul de invaliditate al reclamantei a fost evaluată la numai 40% în decembrie 2009. Fără a lua în considerare vreo procedură de reabilitare, comisia de specialitate a fixat termen pentru o nouă evaluare a stării de sănătate în anul 2012 (par.9-12).

Ca urmare a reevaluării gradului de invaliditate, la 1 februarie 2010, a încetat plata pensiei de invaliditate de care beneficia reclamanta. Aceasta a contestat decizia autorității competente, contestația administrativă fiind respinsă la o dată neprecizată. La acea dată, pensia avea un cuantum de aproximativ 200 EUR. La 25 martie 2010, reclamanta a contestat decizia la Tribunalul muncii. În cadrul procedurii, instanța a desemnat un expert, care a arătat că noua evaluare a capacității de muncă este corectă, potrivit noii metodologii, fiind corectă și evaluarea realizată potrivit vechii metodologii însă, în orice caz, situația medicală a reclamantei nu se îmbunătățise semnificativ din anul 2007. Constatând că reclamanta a acumulat 23 de ani și 71 de zile de stagiu de cotizare, instanța a reținut reducerea capacității de muncă cu 40% și a respins acțiunea la 1 aprilie 2011. Reclamanta a fost obligată să restituie pensia de invaliditate încasată după 1 februarie 2010. Instanța a mai reținut că noua evaluare medicală era stabilită pentru anul 2012 și i-a atras atenția că poate solicita din nou pensie de invaliditate și înainte de acea reevaluare, dacă starea sa de sănătate se deteriorează (par.14-16).

În anul 2011 reclamanta a solicitat o nouă evaluare a gradului de invaliditate. La 5 septembrie 2011, autoritatea competentă a reținut că pierderea capacității de muncă era de 45%, iar autoritatea superioară a stabilit un procent de 50% în decembrie 2011 cu termen de reevaluare în anul 2015. Acest nivel al pierderii capacității de muncă i-ar fi dat dreptul la o pensie de invaliditate dacă reabilitarea nu ar fi fost posibilă. Cu această ocazie, comisia de evaluare a stabilit un program complex de reabilitare de 36 de luni și a recomandat acordarea unei alocații de reabilitare. Aceste măsuri nu au fost puse în practică, însă, niciodată (par.17).

Începând cu luna ianuarie 2012, o nouă lege privind invaliditatea și beneficiile asociate a intrat în vigoare. Această lege a introdus criterii suplimentare de acordare a acestor beneficii. În particular, în locul cerinței ca beneficiarul să fi realizat o perioadă de activitate în muncă, cum prevedea legislația anterioară, noua lege stabilea că este necesar ca solicitantul să fi acumulat 1.095 de zile acoperite de asigurările sociale în cei 5 ani anteriori formulării cererii. Solicitanții care nu îndeplineau această condiție puteau beneficia, totuși, de aceste drepturi dacă perioada în care nu au avut calitatea de asigurat nu depășea 30 de zile în întreaga perioadă de activitate sau dacă primeau pensie de invaliditate sau alocație de reabilitare la 31 decembrie 2011 (par.18).

La 20 februarie 2012, reclamanta a solicitat din nou pensie de invaliditate. Starea sa de sănătate a fost evaluată în aprilie 2012, constatându-se o pierdere de 50% a capacității de muncă. La 5 iunie 2012, cererea a fost respinsă cu motivarea că nu îndeplinea condiția stagiului de cotizare. Nu s-a pus problema unor proceduri de reabilitare iar viitoarea evaluare a fost stabilită pentru anul 2014. Între 1 iulie și 7 august 2012 reclamanta a fost angajată în cadrul primăriei localității. La 15 august 2012 a solicit din nou pensie de invaliditate potrivit noii legi, pierderea capacității de muncă fiind din nou evaluată la 50% fără a se stabili proceduri de reabilitare (par.19-21).

În principiu, acest gard de invaliditate i-ar fi dat dreptul reclamantei la o pensie de invaliditate potrivit noii legi. Totuși, întrucât plata pensiei sale de invaliditate a încetat în februarie 2010 (deci nu primea pensie de invaliditate la 31 decembrie 2011) și, mai mult, nu acumulase stagiul de cotizare necesar și nici nu dovedise o perioadă neîntreruptă de asigurare în sistemul asigurărilor sociale, nu era eligibilă pentru pensie de invaliditate potrivit noii legi. Astfel, în loc de 1.095 zile de asigurare în cei cinci ani anterior cererii, reclamanta acumulase numai 947 de zile. Potrivit statului pârât, dacă legea nu ar fi fost modificată, reclamanta ar fi avut dreptul din nou la pensie de invaliditate de vreme ce afectarea stării sale de sănătate fusese evaluată ca depășind limita cerută în anul 2012 (par.22).

Cererea reclamantei a fost respinsă de autoritatea competentă la 23 noiembrie 2012 și contestația administrativă la 27 februarie 2013. La 27 martie 2013 reclamanta a contestat decizia la Tribunalul administrativ și de muncă. La 23 iunie 2013 instanța a respins acțiunea, hotărârea fiind definitivă (fără drept de apel). Din 1 ianuarie 2014 legislația a fost modificată impunând fie un stagiu de 2.555 zile în 10 ani sau 3.650 zile în 15 ani. Oricum, reclamanta nu îndeplinește aceste condiții. În anul 2011 și 2012 reclamanta a primit o alocație din partea autorităților locale în cuantum de aproximativ 14 euro în 2011 și 18 euro în 2012. Reclamanta a solicitat acordarea alocației minime de asigurări sociale însă cererea a fost respinsă întrucât nu îndeplinea condițiile legale (par.23-25).

2. Considerentele Curții

2.1. Considerații de principiu cu privire la aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție în materia beneficiilor de asigurări sociale, în particular a beneficiilor pentru handicap/invaliditate

În statul modern, democratic, multe persoane sunt complet dependente, pentru o parte sau chiar întreaga viață, de beneficiile de asigurări sociale. Multe sisteme legale naționale recunosc faptul că aceste persoane necesită un anumit grad de certitudine și siguranță și să li se asigure beneficiile ce trebuie să le fie plătite, ca fiind un drept, cu condiția îndeplinirii condițiilor de acordare a acestora[5]. Principiile care se aplică în general în cauzele privind art.1 din Primul Protocol adițional sunt în egală măsură relevante atunci când este vorba despre drepturi de asigurări sociale[6]. Curtea a abordat anterior problema speranței legitime în contextul beneficiilor de asigurări sociale în mai multe ocazii[7] (par.80).

În acele sisteme legale în care legislația națională impune contribuții obligatorii ale angajaților la sistemele de asigurări sociale, aceasta prevede, în mod normal, că acele persoane care au realizat contribuțiile corespunzătoare și îndeplinesc condițiile obligatorii de invaliditate vor primi o formă de beneficiu de asigurări sociale pe termen lung, pe baza principiilor solidarității sociale și echivalenței, pentru perioada în care se menține starea de invaliditate sau până la îndeplinirea condițiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

Asemenea sisteme de asigurări, care sunt obligatorii, oferă o astfel de protecție, respectiv posibilitatea obținerii beneficiilor în toată perioada asigurată și în toate situațiile în care condițiile asigurate sunt îndeplinite. Totuși, condițiile legale relevante sunt supuse evoluției. În această privință, poate fi reiterat că în cauza Gaygusuz c. Austriei[8], Curtea a considerat că dreptul la asistență de urgență, un beneficiu social aflat în legătură cu plata contribuțiilor la fondul de asigurări pentru șomaj constituia, în măsura în care era prevăzut de legislația națională, un drept pecuniar în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauza Klein[9], s-a reținut că dreptul la un beneficiu social, în acel caz o pensie care se plătea în cadrul unui sistem de pensii al avocaților, era legat de plata contribuțiilor și, atunci când aceste contribuții erau realizate, acordarea beneficiului nu poate fi refuzată persoanei în cauză. În concluzie, contribuțiile la un fond de pensii pot crea, în anumite circumstanțe și potrivit legii interne, un drept de proprietate[10] (par.81).

Curtea reamintește și faptul că a constatat anterior că art.1 din Primul Protocol adițional nu impune nicio restricție libertății statelor membre în a decide dacă să instituie sau nu vreo formă de asigurări sociale sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce sunt acordate în cadrul unui astfel de sistem[11]. Totuși, dacă într-un stat membru este în vigoare o legislație care prevede plata unor drepturi de asigurări sociale – condiționate sau nu de plata anterioară a unor contribuții – acea legislație trebuie privită ca generând un interes patrimonial care cade sub incidența art.1 din Primul Protocol adițional în ceea ce privește persoanele care îndeplinesc condițiile legii[12] (par.82).

În anumite circumstanțe, efectuarea contribuțiilor obligatorii, spre exemplu, la un fond de pensii sau la un sistem de asigurări sociale, poate crea un drept de proprietate protejat de art.1 din Primul Protocol adițional chiar înainte ca asiguratul să îndeplinească condițiile pentru a primi efectiv pensia sau alt beneficiu. Acesta este cazul atunci când există o legătură directă între nivelul contribuțiilor și beneficiul acordat[13]. Plata contribuțiilor la un fond de pensii poate, în anumite circumstanțe, crea un drept de proprietate asupra unei părți a unei astfel de fond iar o modificare a drepturilor de pensie acordate în cadrul unei asemenea sistem poate, ca urmare, în principiu, să ridice o problemă din perspectiva art.1 din Primul Protocol adițional; chiar dacă se consideră că art.1 din Primul Protocol adițional garantează unei persoane care a plătit contribuțiile la un sistem de asigurări drepturile care derivă din acel sistem, acest articol nu poate fi interpretat în sensul că îndreptățește acea persoană la o pensie într-un anumit cuantum[14] (par.83).

În această privință, Curtea apreciază că trebuie reiterat că art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează, în sine, vreun drept la pensie într-un anumit cuantum[15], deși atunci când cuantumul unui beneficiu este redus sau acesta plata acestuia este întreruptă, aceasta poate constitui o ingerință cu posesia titularului, ceea ce trebuie să fie justificat[16] (par.84).

Pentru a stabili dacă a existat o astfel de ingerință, analiza Curții se va concentra asupra legislației naționale în vigoare la momentul ingerinței reclamate[17] (par.85).

Curtea arată în continuare că, atunci când o persoană nu a îndeplinit[18] sau încetează să îndeplinească condițiile legale prevăzute de legislația națională pentru acordarea unui anumit beneficiu sau pensie, nu există o ingerință în exercițiul drepturilor protejate de art.1 din Primul Protocol adițional[19], în situația în care condițiile s-au modificat înainte ca reclamantul să devină eligibil pentru un anumit beneficiu[20]. Atunci când, însă, suspendarea sau diminuarea pensiei nu a fost determinată vreunei schimbări în circumstanțele personale ale reclamantului, ci schimbărilor intervenite în lege sau în modul de aplicare al acesteia, poate rezulta o ingerință cu drepturile protejate de art. 1 din Primul Protocol adițional [21] (par.86)

Curtea arată în continuare că, în mai multe cauze, a fost pregătită să accepte că acordarea unei pensii, de care reclamantul a fost, ulterior, lipsit pentru motivul că nu fuseseră niciodată îndeplinite condițiile legale pentru acordarea unui asemenea beneficiu, poate naște o posesie în sensul Protocolului nr.1 adițional la Convenție[22]. Într-o altă cauză, Curtea a considerat că neîndeplinirea unei condiții (respectiv cerința de afiliere la o asociație profesională) care, potrivit legii naționale, constituia un motiv suficient pentru pierderea pensiei, nu conduce la concluzia că reclamantul nu are o posesie în sensul art.1 din Primul Protocol adițional[23]. Curtea reamintește că nu a fost împiedicată să constate că reclamantul are un drept pecuniar în sensul art.1 din Primul Protocol adițional atunci când acestuia i s-a respins cererea pentru alocația acordată adulților cu handicap numai pentru neîndeplinirea unei condiții obligatorii privind naționalitatea[24]. Dimpotrivă, Curtea a considerat în altă cauză că simpla tolerare de către autorități a cumulului a două pensii și, când a fost cazul, restituirea contribuțiilor pentru una dintre ele, nu naște un drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenție[25] (par.87).

Faptul că o persoană a intrat într-un sistem de asigurări sociale și face parte din acesta (chiar dacă unul obligatoriu, cum este cazul de față) nu înseamnă în mod necesar că acel sistem nu poate fi schimbat, fie în ceea ce privește condițiile de eligibilitate pentru plata beneficiilor fie în ceea ce privește cuantumul beneficiului sau pensiei[26]. În acest sens, Curtea reamintește că a acceptat posibilitatea adoptării unor modificări ale legislației în domeniul securității sociale care pot fi adoptate ca răspuns la anumite schimbări sociale și la evoluția viziunii asupra categoriilor de persoane care au nevoie de asistență socială, precum și față de evoluția situațiilor individuale[27]. (par.88)

Prin urmare, Curtea concluzionează că, astfel cum rezultă din jurisprudența la care s-a făcut referire, atunci când condițiile prevăzute în legislația națională pentru acordarea unor beneficii sau pensii s-au modificat, iar persoana în cauză nu mai îndeplinește în totalitate aceste condiții, din cauza modificărilor aduse acestora, trebuie asigurată o analiză atentă a circumstanțelor individuale ale cazului, în particular natura modificării condițiilor, pentru a verifica existența unui interes patrimonial suficient stabilit potrivit legislației naționale. Curtea consideră că acestea sunt cerințele certitudinii legale și ale supremației legii, care constituie valori fundamentale ale Convenției (par.89).

2.2. Aplicarea principiilor în această cauză

Cu titlu preliminar, Curtea reține că hotărârea instanței naționale din 1 aprilie 2011 era definitivă iar reclamanta nu a formulat cererea în termenul de șase luni, astfel încât nu poate examina procedurile finalizate prin această hotărâre. Ca urmare, Marea Cameră își limitează analiza la plângerea privind procedurile care au început cu cererea reclamantei de acordare a pensiei de invaliditate din 20 februarie 2012 care s-au finalizat cu hotărârea instanței naționale din 20 iunie 2013. Totuși, Curtea consideră că, pentru a verifica dacă rezultatul acestor proceduri a fost compatibil cu prevederile art.1 din Primul Protocol adițional, nu este împiedicată să țină cont de faptele petrecute înainte și după decizia din 1 februarie 2010 (par.90-92).

Curtea are în vedere, mai întâi, că sistemul de alocații pentru invaliditate în discuție opera, în esență, pe baza a două criterii de eligibilitate cumulative: (i) o condiție privind starea de sănătate, potrivit căreia beneficiul era acordat numai persoanelor a căror stare de sănătate era cea cerută de lege și (ii) o condiție privind contribuțiile, care impunea îndeplinirea unei anumite perioade de contribuții (par.93).

Ca urmare, atunci când reclamanta a realizat perioada de stagiu cerută (la o dată nespecificată dar cel puțin în anul 2001), ea a îndeplinit condiția de contribuție prevăzută de legea în vigoare la acea dată; atunci când, în anul 2001, s-a stabilit că invaliditatea a depășit gradul cerut de lege, a doua condiție a fost îndeplinită. Ca urmare, din anul 2001 până în octombrie 2009, deci mai mult de zece ani, reclamanta a îndeplinit condițiile pentru acordarea pensiei de invaliditate ca drept al său[28]. Ca urmare, decizia prin care i s-a acordat pensia de invaliditate, în acord cu legea din 1997 și care a constituit baza îndreptățirii sale la această pensie, poate fi considerată ca fiind o posesie[29]. Mai departe, pare de necontestat că în toată perioada respectivă, ea putea, pe baza acelui act legal, să păstreze o speranță legitimă[30] de a continua să primească pensia de invaliditate atâta vreme cât invaliditatea sa persista la nivelul cerut de lege, în această privință neexistând o dispută cu privire la interpretarea legii[31] (par.94).

Totuși, Curtea consideră că problema se pune este dacă speranța legitimă a mai exista la 1 ianuarie 2012 atunci când legislația a modificat condiția de contribuție pentru pensia de invaliditate, invalidând efectiv efectul legal al faptului că aceasta îndeplinise la un moment dat această condiție. Din cauza acestei modificări legislative, reclamantei i s-a negat dreptul la pensie de invaliditate pentru motivul că nu îndeplinea noile reguli privind stagiul de cotizare, concluzie confirmată de Tribunalul administrativ și de muncă din 20 iunie 2013. Curtea consideră că numai dacă speranța legitimă a reclamantei a continuat să existe până la 1 ianuarie 2012 acest amendament legislativ poate constitui o ingerință în posesia reclamantei în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (par.95).

Curtea reține că potrivit opiniei exprimate de expertul desemnat de instanță la 16 februarie 2011, situația medicală a reclamantei nu s-a îmbunătățit semnificativ din 2007. Mai mult, nu se contestă că situația medicală a reclamantei o făcea eligibilă pentru pensia de invaliditate în anul 2012 dacă ar fi intrat în vigoare anterior în acel an (par.97).

Curtea consideră că la întrebarea dacă reclamanta mai avea o speranță legitimă, care să satisfacă cerințele stabilite în jurisprudența sa, în jurisprudența sa, la momentul intrării în vigoare a noii legislații în 2012, nu se poate răspunde numai pe baza acelei legislații. Motivul acestei concluzii constă în aceea că principiul care exclude identificarea unei ingerințe, atunci când persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile legale prevăzute de legislația națională, nu poate fi aplicat mecanic în situații în care plângerea vizează în mod expres chiar schimbarea condițiilor legale aplicabile (par.98)

Ca urmare, Curtea consideră că a limita analiza sa privitoare la aplicabilitatea art.1 din Primul Protocol adițional doar la considerentul absenței bazei legale interne în anul 2012 ar însemna ca în mod deliberat să fie împiedicată analiza problemei esențiale a plângerii reclamantei, această problemă fiind tocmai modificării legii[32] ce anula baza legală anterioară pentru acordarea pensiei sale de invaliditate. Modificarea legii a impus în mod efectiv anumitor categorii de persoane asigurate, inclusiv reclamantei, o condiție a cărei ivire nu putea fi previzibilă în perioada relevantă de potențială contribuție și pe care aceștia nu o mai puteau îndeplini după ce noua legislație a intrat în vigoare, acestea constituind, în opinia Curții, o combinație de elemente care, în final, este dificil să fie reconciliată cu supremația legii. Curtea evidențiază în acest sens că prevederile Convenției au ca scop garantarea nor drepturi efective iar nu teoretice și iluzorii[33]. În sfârșit, Curtea arată că a considera că o persoană care a contribuit la un sistem de asigurări și a îndeplinit condiția de contribuție, ar putea fi lipsit total de speranța sa legitimă la eventuale beneficii, nu poate fi în acord cu acest principiu. (par.99)

Așa cum s-a arătat anterior, un interes patrimonial existent potrivit legii naționale, chiar revocabil în anumite circumstanțe, poate constitui o posesie în sensul art.1 din Primul Protocol adițional [34]. Urmând această abordare, Curtea a declarat că art.1 din Primul Protocol adițional este aplicabil în mai multe cauze în care reclamanții, la momentul în care au adresat plângerea Curții, nu mai îndeplineau condițiile prevăzute în legislația națională pentru beneficiul în discuție[35]. Ca urmare, se impune o examinare mai atentă referitor la împrejurarea dacă, cel puțin până la pretinsa ingerință legislativă din 2012, reclamanta avea un interes patrimonial suficient stabilit în legislație și substanțial, care să se califice ca posesie în sensul art.1 din Primul Protocol adițional (par.100-101).

În această privință, Curtea observă că în perioada dintre sistarea plății pensiei de invaliditate, în anul 2010, și modificarea legislativă ce introducea o nouă condiție privind stagiul de cotizare, în anul 2012, reclamanta nu numai că a continuat să fie parte a sistemului de asigurări, dar a continuat să îndeplinească condiția de cotizare . Aceasta a cooperat cu autoritățile întreaga perioadă, urmărind continuu și activ redobândirea pensiei de invaliditate, sens în care s-a suspus periodic unor reevaluări medicale în anii 2011 și 2012; ulterior, astfel de reevaluări au fost programate pentru lunile noiembrie 2012, aprilie și septembrie 2014 și martie 2015. În hotărârea sa din 1 aprilie 2011, Tribunalul muncii a reținut că reclamanta a acumulat 23 de ani și 71 de zile de stagiu de cotizare care, observă Curtea, depășește cu mult stagiul minim de 5 ani ce asigură cel puțin o pensie de invaliditate redusă potrivit Codului European al Securității Sociale și Convențiilor Organizației Internaționale a Muncii nr. 102 și 128. Mai mult, deși a confirmat retragere dreptului la pensie de invaliditate al reclamantei începând cu 1 februarie 2010, Tribunalul muncii a stabilit în mod expres că o nouă evaluare medicală a reclamantei poate avea loc în anul 2012 și i-a atras atenția asupra posibilității de a formula o nouă solicitate dacă starea sa de sănătate se va deteriora (par.102-103).

Mai mult, deși pentru o perioadă scurtă gradul de invaliditate a fost sub nivelul minim cerut de lege (40% în decembrie 2009 și 45% în septembrie 2011), în decembrie 2011, deci înainte de modificarea legislației, invaliditatea a atins gradul de 50% ca și în februarie 2012; nu este contestat de părți că acest nivel al invalidității îndreptățea reclamanta la pensie de invaliditate în februarie 2012 dacă nu ar fi intervenit noua condiție retroactivă privind stagiul de cotizare pe care nu o îndeplinea. În același timp, la 13 decembrie 2011, reclamanta a fost recomandată pentru reabilitare și pentru acordarea unei alocații de care acompaniază un astfel de program, un beneficiu asociat cu pensia de invaliditate. Totuși, autoritățile nu a pus în practică aceste recomandări iar dacă ar fi procedat în acest mod reclamanta ar fi putut primi un beneficiu ce i-ar fi modificat situația sub imperiul noii legi (par.104).

Curtea reiterează, în continuare, că reclamanta a contribuit la sistemul de asigurări sociale în mod obligatoriu și a îndeplinit cerințele legale pentru pensia de invaliditate. Curtea a reținut deja că aceste contribuții la un fond de pensii pot constitui, în anumite circumstanțe și potrivit legii interne, un drept de proprietate în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și consideră că aceste circumstanțe există în prezenta cauză, în considerarea faptului că aceste contribuții ale reclamantei au fost considerate suficiente cel puțin la 1 aprilie 2001. Ca urmare, reclamanta putea să se întemeieze în mod rezonabil pe promisiunea legii în sensul că ca avea dreptul la pensie de invaliditate atât timp cât îndeplinea condițiile privind starea de sănătate (par.105).

În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră că reducerea gradului de invaliditate al reclamantei în anul 2009, sistarea plății pensiei în consecință, în anul 2010, sau orice alți factori referitoare la situația pensiei sale în perioada încheiată la 31 decembrie 2011 au fost suficiente pentru a tine speranța legitimă a reclamantei în sensul că va primi din nou pensia de invaliditate atunci când gradul de invaliditate va atinge nivelul cerut de lege. Dimpotrivă, măsurile luate de autorități și hotărârea judecătorească din 1 aprilie 2011 în particular indicau că autoritățile au acționat recunoscând pe deplin statutul de asigurat al reclamantei și, de aceea, reclamanta se putea baza într-o manieră justificată rezonabil pe legislația aplicabilă și putea avea o speranță legitimă să primească o pensie de invaliditate dacă îndeplinea condițiile legale. Astfel cum recunoaște și statul pârât, potrivit noilor condiții impuse de lege în anul 2012, reclamanta ar fi avut dreptul al pensie de invaliditate în anul 2013 (par.106).

Pe scurt, Curtea reține că, în perioada cuprinsă între anul 2010 și 31 decembrie 2011, reclamanta, deși nu a încasat pensie de invaliditate, a continuat să aibă o speranță legitimă în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Ingerința care a rezultat din intrarea în vigoare a unei noi legi din anul 2012 a constat într-un refuz total al solicitării reclamantei de a primi pensie de invaliditate; cu alte cuvinte, dreptul său de a obține beneficii din sistemul de asigurări sociale în discuție a fost încălcat într-o manieră ce a condus la limitarea drepturilor sale personale (par.107-108).

Curtea consideră, așadar, că aceste elemente sunt suficiente pentru a reține aplicabilitatea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție fără a mai fi necesar să analizeze restul susținerilor părților cu privire la natura dreptului în litigiu (par.110-111).

2.3. Considerente referitoare la respectarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

2.3.1. Principii generale

Curtea reiterează concluziile sale anterioare, în sensul că orice ingerință a unei autorități publice în liniștita folosință a unui bun poate fi justificată numai dacă servește un interes public (sau general) legitim. Din cauza cunoașterii directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a decide ceea ce este în interes public. În sistemul de protecție stabilit de Convenție, este deci competența autorităților naționale să realizeze evaluarea inițială referitoare la existența unei probleme de interes public care impune măsuri ce afectează liniștita posesie a unui bun. Noțiunea de interes public este în mod necesar una cu înțeles larg. În particular, decizia de a adopta legi privind beneficiile de asigurări sociale implică considerații de natură economică și socială. Curtea consideră normal ca marja de apreciere de care dispune legiuitorul în implementarea politicilor sociale și economice să fie una mare și va respecta decizia acestuia cu privire la ceea ce constituie interes public cu excepția cazului în care aceasta este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă[36] (par.113).

Curtea consideră că acesta este cazul, în particular, atunci când se adoptă legi în contextul unei schimbări de regim politic și economic[37], pentru a realoca fondurile publice[38] sau ca măsuri de austeritate impuse de crize economice majore[39]. În plus, art.1 din Primul Protocol adițional impune ca orice ingerință să fie în mod rezonabil proporționale cu scopul urmărit[40]. În acest sens, justul echilibru nu va fi realizat dacă persoana vizată suportă o sarcină individuală excesivă[41]. Analizând dacă ingerința a impus o sarcină individuală excesivă, Curtea va avea în vedere contextul particular în care s-a ivit problema, respectiv acela al unui sistem de asigurări sociale. Aceste sisteme sunt o expresie a solidarității sociale față de membrii săi vulnerabili[42] (par.114 – 116).

Curtea reiterează, de asemenea, că privarea de întreaga pensie este probabil să încalce prevederile art.1 din Primul Protocol adițional în timp ce o reducere rezonabilă a pensiei sau a altui beneficiu cel mai probabil nu conduce la o astfel de încălcare. Oricum, testul justului echilibru nu se poate baza numai pe cuantumul sau procentul reducerii suportate, în abstract. În mai multe cazuri, Curtea s-a străduit să stabilească toate elementele relevante în contextul specific[43]. Procedând în acest mod, Curtea a atribuit relevanță unor factori precum natura discriminatorie a pierderii dreptului[44], absența unor măsuri tranzitorii[45] sau condițiile arbitrare[46].

2.3.2. Aplicarea principiilor în cauză

Curtea reține că ingerința a fost prevăzută de lege, constând tocmai în introducerea unei noi legislații începând cu anul 2012 și a urmărit un scop legitim, respectiv interesul comun de protecție a resurselor publice prin mijloace de raționalizare a sistemului de beneficii de asigurări sociale (par.120-121).

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, însă, Curtea reține că reclamanta a fost supusă unei lipsiri totale de drepturi, iar nu unei reduceri proporționale a acestora, cum ar fi calcularea indemnizației pro rata pe baza stagiului de cotizare realizat sau care mai trebuia realizat[47], ținând cont de faptul că stagiul său de cotizare era cu numai 148 de zile mai mic decât durata impusă de lege. În opinia Curții, acest element dobândește o importanță particulară având în vedere că reclamanta nu avea nici un alt venit pentru a-și asigura traiul[48], în mod evident, avea dificultăți în a obține un loc de muncă și făcea parte dintr-un grup vulnerabil de persoane cu handicap[49]. Curtea arată în continuare că ține cont de caracterul special al tipului de pensie în discuție. Oricum, are în vedere și faptul că nu a fost inclusă într-un program de reabilitare și nici nu a primit indemnizația asociată cu acest program, deși acestea fuseseră recomandate (par.123).

În lumina acestor considerente, Curtea este de părere că măsurile adoptate, deși urmăreau să protejeze resursele publice prin înlăturarea deficiențelor și raționalizarea sistemului de beneficii pentru invaliditate, s-au transpus în norme legale care, în circumstanțele cauzei, nu au asigurat un echilibru corect între interesele implicate. Aceste considerente, în opinia Curții, nu pot justifica adoptarea unor norme juridice cu efecte retroactive și fără măsuri tranzitorii care să corespundă situației particulare reținute[50], care au condus la consecința lipsirii reclamantei de speranța legitimă că va primi pensie de invaliditate. Curtea consideră astfel că o astfel de ingerință în drepturile reclamantei nu este în acord cu condiția păstrării unui just echilibru între interesele implicate[51] (par.124).

Curtea consideră că trebuie reținut, de asemenea, că reclamanta a fost lipsită de orice tip de pensie sau indemnizație, deși nu există nici un indiciu că nu ar fi acționat cu bună credință în toată perioada relevantă, că nu ar fi cooperat cu autoritățile sau nu ar fi depus cererile sau dovezile relevante[52] (par.125).

În concluzie, Curtea a reținut că nu a existat o relație rezonabilă de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosire astfel încât, în pofida marjei mari de apreciere a statelor în acest domeniu, reclamanta a suportat o sarcină excesivă[53] ce a condus la încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (par.126).

II. Comentariu

În pofida emoției generate de această hotărâre și hotărârea pronunțată anterior de cameră, exprimate în opiniile divergente ale judecătorilor Curții și opiniile exprimate de unii autori, astfel cum s-a arătat, se constată că, în realitate, Curtea nu neagă prin această hotărâre jurisprudența sa anterioară referitoare la posibilitatea statelor de a modifica condițiile de acordare a pensiilor de invaliditate și lipsirea de aceste drepturi a beneficiarilor care nu mai îndeplinesc condițiile de acordare prescrise de noua lege.

Astfel, sunt de remarcat și cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wieczorek c. Poloniei, în care Curtea a arătat, între altele, următoarele:

„Dreptul la o pensie de invaliditate este întemeiat în principal pe incapacitatea reclamantului de a continua să desfășoare muncă salariată din motive de sănătate. Este în natura lucrurilor ca diverse condiții care, inițial, fac imposibilă angajarea persoanelor afectate de acestea să poată evolua în timp, conducând fie la deteriorarea, fie la ameliorarea sănătății persoanei. Curtea nu poate accepta sugestia făcută de reclamantă conform căreia dreptul său la pensie, care se baza pe contribuții la fondul general din care sunt plătite toate prestațiile de asigurări sociale, trebuia să rămână neschimbat odată ce a fost acordat, indiferent de modificările survenite în situația sa. […] În special, Curtea a observat influența pe care o poate avea trecerea timpului asupra existenței juridice și a caracterului prestațiilor de securitate socială (a se vedea, mutatis mutandis, Goudswaard-Van der Lans, citată anterior). Acest lucru se aplică atât amendamentelor aduse la legislație care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările societale și care dezvoltă puncte de vedere despre categoriile de persoane care necesită asistență socială, cât și evoluției situațiilor individuale. Curtea consideră că le este permis statelor să ia măsuri pentru a reevalua condiția medicală a persoanelor care primesc pensii de invaliditate cu scopul de stabili dacă acestea sunt în continuare inapte de muncă, cu condiția ca reevaluarea respectivă să fie în conformitate cu legea și însoțită de garanții procedurale suficiente. Într-adevăr, dacă drepturile la pensii de invaliditate ar fi menținute în situații în care beneficiarii acestora au încetat, în timp, să îndeplinească cerințele legale aplicabile, acest lucru ar conduce la îmbogățirea fără just temei a persoanelor respective. În plus, acest lucru ar fi fost nedrept față de persoanele care contribuie la sistemul de asigurări sociale, în special față de cele cărora nu le-au fost acordate prestații deoarece nu îndeplineau cerințele relevante. În termeni mai generali, ar aproba o alocare necorespunzătoare a fondurilor publice, o alocare care nu are în vedere obiectivele pe care pensiile de invaliditate trebuie să le îndeplinească.”[54]

Este adevărat că, astfel cum s-a arătat în opinia divergentă a celor trei judecători ai Camerei, pare că pentru prima dată se interpretează art.1 din Primul Protocol în sensul că ar obliga statele membre să garanteze unei persoane un drept de asigurări sociale sub forma pensiei de invaliditate în condițiile în care nu mai există un temei suficient în legislația internă.

În această cauză, însă, Marea Cameră a transferat analiza, în realitate, în zona principiului contributivității, reținând ca argument important că reclamanta contribuise mai mult de 23 de ani la sistemul de asigurări sociale, contribuția sa fiind lipsită de efecte prin noua legislație și, în plus, contribuise o perioadă relevantă semnificativă și potrivit noii legi, care nu a fost avută în vedere în mod proporțional.

Totodată, fără a nega posibilitatea statului de a modifica condițiile de acordare a pensiilor de invaliditate și posibilitatea de a lipsi pe reclamantă de acest drept, Curtea și-a concentrat atenția asupra analizei proporționalității măsurii cu scopul urmărit și asupra sarcinii excesive suportate de reclamantă, fiind relevantă lipsirea totală de venituri a reclamantei, dificultatea de a ocupa un loc de muncă și existența unei reduceri a capacității de muncă.

Pe de altă parte, pentru a reține că reclamanta avea o speranță legitimă de a primi în continuare pensia de invaliditate, în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenție, și pentru a constata aplicabilitatea acestor prevederi, aspect esențial care constituie cauza divergenței de opinii între judecătorii Marii Camere, Curtea s-a bazat în considerentele opiniei majoritare (a celor opt judecători) pe aspecte extrem de particulare, constând în cea ce autoritățile administrative și judiciare au reținut în cazul reclamantei, împrejurări probabil irepetabile, astfel încât este dificil a desprinde anumite principii din aceste considerente, principii care să își găsească aplicabilitatea și în alte cauze.

De asemenea, un aspect esențial în analiza Curții pare a fi faptul că reclamanta îndeplinea condiția privind starea de sănătate, chiar după modificarea metodologiei de evaluare, măsură acceptată de Curte, nemaiîndeplinind noua condiție de stagiu de cotizare care, astfel cum a fost formulată, o punea într-o imposibilitate practică de a o îndeplini, negând totodată un stagiu de cotizare anterior semnificativ, de peste 23 de ani și un stagiu de cotizare relevant pentru noile condiții foarte aproape de cel impus de lege.

Pe de altă parte, un argument care nu este, poate, suficient subliniat, este acela că reclamanta ar fi îndeplinit condiția de stagiu prin încadrarea în excepția prevăzută de lege pentru situații tranzitorii, respectiv aceea de a fi beneficiara unei alocații de reabilitare la data intrării în vigoare a noii legi, dacă autoritățile administrative ar fi urmat recomandarea comisiei de evaluare a stării de sănătate și ar fi acordat reclamantei o astfel de alocație.

Ca urmare, discuția se mută în acest mod către noua lege aplicabilă, în sensul că, potrivit acesteia, reclamanta ar fi îndeplinit condițiile pentru acordarea pensiei de invaliditate dacă nu ar fi existat culpa autorităților naționale. Așadar, se poate considera că reclamanta avea un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional, chiar potrivit noii legi, ingerința fiind de natură administrativă. În acest caz, problema existenței unui temei suficient în legislația națională a dreptului pretins, nu s-ar mai fi pus și nu ar mai fi existat divergența cu privire la aplicabilitatea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție[55].

În schimb, Curtea a atribuit o importanță deosebită faptului că reclamanta realizase un stagiu de cotizare, relevant potrivit noii legi, cu numai 148 de zile mai mic decât durata impusă de lege.

Acest argument, astfel cum s-a arătat și în opinia concurentă a judecătorului Wojtyczek pune în dificultate atât legiuitorii naționali, cât și instanțele naționale, în efortul de a respecta și aplica jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului (par.12); totodată, acest argument confirmă criticile exprimate în doctrină în legătură cu dificultatea înțelegerii jurisprudenţei Curții în materia beneficiilor de asigurări sociale acordate în considerarea stării de sănătate[56].

Raportat la acest considerent, se poate pune întrebarea care ar fi standardul pe care statele ar trebui să îl respecte? Care ar fi fost evaluarea Curții dacă stagiul realizat ar fi fost mai mic decât cel legal cu 150 de zile? Dar cu 180 de zile? ş.a.m.d.

Așa cum se arăta, privită cu mai multă înțelegere, această hotărâre poate fi înțeleasă ca marcând o tendință a Curții de a crește gradul de protecție al acestor drepturi de asigurări sociale, în contrapondere cu jurisprudența sa anterioară care lăsa statelor membre o mare marjă de apreciere în acest domeniu, mai ales în contextul crizei economice mondiale[57], chiar dacă poate, la acest moment, Curtea nu era pregătită să aibă o schimbare radicală la nivel de principii, astfel cum se propune în opinia concurentă a judecătorului Wojtyczek, folosind argumentul mult mai flexibil și mai puțin angajant, al testului de proporționalitate. Este posibil ca această nouă orientare jurisprudențială să fie rezultatul constatării faptului că, totuși, măsurile adoptate de state în perioada de criză economică, acceptate de Curte ca intrând în marja de apreciere a acestora, au condus la situații foarte dificile pentru unii asigurați, care au fost lipsiți intempestiv de singurul venit în condițiile în care făceau parte dintr-o categorie vulnerabilă și, din cauza vârstei și stării de sănătate, nu puteau obține un alt venit, fiind necesar să se identifice o soluție și în cazul lor. De altfel, poate că pentru aceste situații particulare, testul de proporționalitate al măsurilor adoptate, în raport cu scopul urmărit, este cel mai potrivit instrument de analiză.

Așadar, Curtea, prin Marea Cameră, nu neagă dreptul statelor de a modifica condițiile de acordare a pensiei de invaliditate, din motive de interes public, acestea putând, în funcție de condițiile socio–economice, să stabilească în ce condiții și căror persoane le poate acorda un astfel de beneficiu.

Totuși, astfel de măsuri trebuie să fie însoțite de măsuri tranzitorii și de măsuri de protecție socială corespunzătoare situației concrete a fiecărui asigurat, astfel încât acesta să nu poată fi pus, în fapt și în mod obiectiv, în situația de a nu avea mijloace de subzistență.

Pe de altă parte, deși condițiile privind starea de sănătate se pot modifica fără a ridica probleme deosebite, alte condiții, precum cele privind un stagiu minim de cotizare, ar trebui stabilite în așa fel încât să poată fi îndeplinite și să nu pună asiguratul în situația de fapt de a nu putea îndeplini aceste condiții niciodată, mai ales dacă ele se verifică retroactiv.

Atunci când aceste limite nu sunt avute în vedere, testul de proporționalitate efectuat de Curte pentru a verifica existența justului echilibru între măsurile luate și scopul urmărit, poate avea rezultate diferite de la caz la caz, care nu sunt în mod necesar previzibile.

Așa cum se arăta, legislația analizată în cauză prevedea că, deși stabilește noi condiții privind stagiul de cotizare, această condiție se considera îndeplinită de asigurații care la data intrării în vigoare a legii primeau pensie de invaliditate sau alocație de reabilitare, însă reclamanta s-a găsit în situația de a nu îndeplini această condiție de excepție întrucât, deși anterior intrării în vigoare a legii, se recomandase de comisia medicală includerea ei într-un astfel de program și acordarea alocației corespunzătoare, recomandarea nu a fost niciodată pusă în aplicare.

În sfârșit, Curtea atribuie o mare importanță recunoașterii unor drepturi de asigurări sociale proporțional cu contribuția realizată.

Este de remarcat că, în dreptul nostru, Legea nr.263/2010 impunea în mod expres pentru acordarea pensiei de invaliditate un stagiu minim de cotizare în funcție de vârsta la care a intervenit pierderea capacității de muncă în art.73[58]. Acest text legal a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.680/2012[59] în esență, pentru că nu ține cont de stagiul de cotizare realizat de asigurat la data la care a intervenit pierderea capacității de muncă prin stabilirea anumitor limite obligatorii.

Totuși, modificarea adusă de Legea nr. 37/2013[60], a transformat această condiție cu caracter expres într-una cu caracter implicit, în sensul că a inclus condiția de stagiu în funcție de vârstă în art.76[61] ca o condiție pentru acordarea stagiului potențial, necesar pentru calcularea pensiei de invaliditate[62].

 


[1] Cererea nr.53080/13, hotărârea Marii Camere din 13 decembrie 2016, publicată la pagina web http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-169663 [ultima accesare 16.01.2017], în engleză şi franceză; hotărârea este prezentată într-o formă sintetizată, care nu constituie o traducere completă a acesteia (unele fragmente sunt traduse în timp ce altele sunt doar rezumate), fiind expuse elementele esenţiale ale textului; prezentarea nu cuprinde opiniile separate.

[2] Camera a 2-a, hotărârea din 10 februarie 2015, publicată la pagina web http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-150998 .

[3] A se vedea, spre ex., Ingrid Leijten, Bélané Nagy v. Hungary: a selfstanding right to obtain social benefits under the ECHR? publicat la pagina web https://strasbourgobservers.com/2015/03/10/belane%ADnagy%ADv%ADhungary%ADa%ADself%ADstanding%ADright%ADto%ADobtain%ADsocial%ADbenefits%ADunder%ADthe%ADechr/1/4 [ultima accesare 16.01.2017]; Mel. Cousins, Disability pensions, property rights and legitimate expectations: Béláné Nagy v. Hungary, European Journal of Social Security (2015), studiu disponibil la http://works.bepress.com/mel_cousins/91/ [ultima accesare 16.01.2017].

[4] Opinia concurentă a judecătorului Krzysztof Wojtyczek.

[5] A se vedea Stec şi alţii c. the United Kingdom (dec.) [GC], nr. 65731/01 şi 65900/01;

[6] A se vedea Stec şi alţii (dec.), citată anterior, par.54.

[7] A se vedea, de exemplu, Kjartan Ásmundsson c. Islandei, nr. 60669/00, par.44, şi Klein c. Austriei, nr. 57028/00, par.45, 3 martie 2011.

[8] Hotărârea din 16 septembrie 1996, par.41.

[9] Citată anterior, par.43.

[10] A se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.39; Apostolakis c. Greciei, nr. 39574/07, par.28 şi 35, 22 octombrie 2009; Bellet, Huertas şi Vialatte c. Franței (dec.), nr. 40832/98, 40833/98 şi 40906/98, 27 aprilie 1999; Skórkiewicz c. Poloniei (dec.), nr. 39860/98, 1 iunie 1999; şi Moskal c. Poloniei, nr. 10373/05, par.41, 15 septembrie 2009.

[11] A se vedea Sukhanov şi Ilchenko c. Ucrainei, nr. 68385/10 şi 71378/10, par.35-39, 26 iunie 2014; Kolesnyk c. Ucrainei (dec.), nr. 57116/10, par.83, 89 şi 91, 3 iunie 2014; şi Fakas c. Ucrainei (dec.), nr. 4519/11, par.34, 37-43, 48, 3 iunie 2014.

[12] A se vedea Stec şi alţii (dec.), citată anterior, par.54.

[13] A se vedea Stec şi Alţii (dec.), citată anterior, par.43.

[14] A se vedea Müller c. Austriei, nr. 5849/72, raportul Comisiei din 1 octombrie 1975, DR 3, p. 25, par.30, citată în T. c. Suediei, nr. 10671/83,  decizia din 4 martie 1985, DR 42, p. 229-232.

[15] A se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.39.

[16] A se vedea Valkov şi alţii c. Bulgariei, nr.2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 şi 2041/05, par.84, 25 octombrie 2011, şi Grudić c. Serbiei, nr. 31925/08, par.72, 17 aprilie 2012.

[17] A se vedea Maurice c. Franței [MC], nr. 11810/03, par.67, ECHR 2005‑IX.

[18] A se vedea Bellet, Huertas şi Vialatte, citată anterior.

[19] A se vedea Rasmussen c. Poloniei, nr. 38886/05, par.71, 28 aprilie 2009

[20] A se vedea Richardson, citat anterioră, par.17.

[21] A se vedea Grudić, citat anterior, par.77.

[22] A se vedea Moskal, citată anterior, par.45; Antoni Lewandowski c. Poloniei, nr. 38459/03, par.78 şi 82, 2 octombrie 2012.

[23] A  se vedea Klein, citată anterior, par.46.

[24] A se vedea Koua Poirrez c. Franței, nr. 40892/98, par.37-42.

[25] A se vedea Bellet, Huertas şi Vialatte, citată anterior.

[26] A se vedea, mutatis mutandis, Carson şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 42184/05, par.85-89, Richardson, citată anterior, par.17.

[27] A se vedea Wieczorek c. Poloniei, nr. 18176/05, par.67, 8 decembrie 2009.

[28] A se vedea Stec şi alţii (dec.), citată anterior, par.51.

[29] A se vedea Kopecký, par.35(c)

[30] Ibid., par.47.

[31] Ibid., par.50.

[32] A se vedea Lakićević şi alţii, citată anterior, par.70.

[33] A se vedea Perdigão c. Portugaliei [MC], nr. 24768/06, par.68, 16 noiembrie 2010.

[34] A se vedea Beyeler, citată anterior, par.105.

[35] A se vedea, spre exemplu, Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.40.

[36] A se vedea, mutatis mutandis, Fostul Rege al Greciei şi alţii c. Greciei [MC], nr. 25701/94, par.87, Wieczorek, citată anterior, par.59; Frimu şi alţii c. României (dec.), nr. 45312/11, 45581/11, 45583/11, 45587/1 şi 45588/11, par.40, 7 februarie 2012; Panfile c. României (dec.), nr. 13902/11, 20 martie 2012, şi Gogitidze şi alţii c. Georgiei, nr. 36862/05, par.96, 12 mai 2015.

[37] A se vedea Valkov şi aţii, citată anterior, par.91; N.K.M. c. Ungariei, nr. 66529/11, par. 49 şi 61, 14 mai 2013.

[38] A se vedea Savickas şi alţii c. Lituaniei (dec.), nr. 66365/09, 15 octombrie 2013.

[39] A se vedea Koufaki şi ADEDY c. Greciei (dec.), nr. 57665/12 şi 57657/12, par.37 şi 39, 7 mai 2013; da Conceição Mateus şi Santos Januário c. Portugaliei (dec.) nr. 62235/12 şi 57725/12, par. 22, 8 octombrie 2013; da Silva Carvalho Rico c. Portugaliei (dec.), par.37, nr. 13341/14, 1 septembrie 2015.

[40] A se vedea Jahn şi Alţii c. Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par.81‑94.

[41] A se vedea Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, par.69-74; Kjartan Ásmundsson, citat anterior, par.45; Sargsyan, citată anterior, par.241; Maggio şi alţii, citată anterior, par.63; Stefanetti şi alţii, citat anterioră, par.66.

[42] A se vedea Maggio şi alţii, par.61, Stefanetti şi alţii, par.55 şi, mutatis mutandis, Goudswaard-Van der Lans c. Olandei.

[43] A se vedea Stefanetti şi alţii, citată anterior, par.59; Domalewski c. Poloniei (dec.), nr. 34610/97.

[44] A se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.43.

[45] A se vedea Moskal, citată anterior, par.74.

[46] A se vedea Klein, citată anterior, par.46.

[47] A se vedea Kjartan Ásmundsson, par.44-45; Lakićević, § 72; şi, a contrario, Richardson, par.24; Wieczorek, par.71, citată anterior.

[48] A se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.44.

[49] A se vedea Alajos Kiss c. Ungariei, nr. 38832/06, par.42, 20 mai 2010.

[50] A se vedea Moskal, citată anterior, par.74 şi 76; Baka c. Ungariei  [MC], nr. 20261/12, par.69, 23 iunie 2016.

[51] A se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii, citată anterior, par.43.

[52] Prin comparaţie cu cauza Wieczorek, citată anterior, par.69 in fine.

[53] A se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, par.45

[54] A se vedea Răzvan Anghel, Hotărâri CEDO relevante în materia rapoturilor de muncă şi asigurărilor sociale – comentarii şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti Bucureşti, 2016, p.302-303.

[55] În opinia divergentă a judecătorilor Nussberger, Hirvelä, Bianku, Yudkivska, Møse, Lemmens şl O’leary s-a arătat că art.1 din Primul Protocol adițional la Convenţie nu este aplicabil în situaţia reclamantei.

[56] Ingrid Leijten – op.cit.

[57] A se vedea în acest sens Dragoş Călin, Reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 – decizia de inadmisibilitate în cauzele Frimu și alții c. României, Revista JurisClasor CEDO, martie 2012 – ISSN 2247 – 6911; Regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Legii nr. 329/2009, nu încalcă art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 – decizia de inadmisibilitate Ionel Panfile c. României, Revista JurisClasor CEDO, aprilie 2012 ISSN 2247 – 6911; Lipsa unei „speranţe legitime” în cazul recalculării pensiilor. Efectele jurisprudenţei divergente – Decizia de inadmisibilitate în cauza Dumitru David şi alţii împotriva României, Revista JurisClasor CEDO, aprilie 2012 – ISSN 2247 – 6911; Pensiile cadrelor militare. Reforma produsă prin Legea nr. 119/2010 – Decizia de inadmisibilitate în cauza Constantin Abăluță și alții împotriva României, Revista JurisClasor CEDO, iunie 2012 ISSN 2247 – 6911;

[58] Care avea următorul cuprins:

"(1) Persoanele care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate dacă au realizat stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta, conform tabelului nr.3.

Tabelul nr.3

Vârsta persoanei la data emiterii deciziei medicale asupra capacităţii de muncă

Stagiul de cotizare necesar (ani)

până la 20 ani

1

de la 20-23 ani

2

23-25 ani

3

25-29 ani

6

29-33 ani

9

33-37 ani

11

37-41 ani

14

41-45 ani

17

45-49 ani

20

49-53 ani

23

53-57 ani

25

57-60 ani

26

Peste 60 de ani

27

 

 

 

[59] Decizia nr.680 din 26 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.(1) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.566 din 9 august 2012; Curtea a reţinut, în esenţă următoarele; „Este legitimă şi constituţională stabilirea de către legiuitor a unei vârste standard de pensionare şi a unui stagiu de cotizare minim sau complet, după caz (a se vedea Decizia nr.1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.888 din 30 decembrie 2010), însă, în privinţa pensiei de invaliditate, raţiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de pensionare sau a unui stagiu de cotizare minim ori complet nu mai subzistă. Pierderea totală sau cel puţin a jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca este un eveniment aleatoriu ce nu poate fi controlat de persoana în cauză, astfel încât stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare de la care poate fi acordată pensia de invaliditate nu se justifică. Condiţiile pe care legiuitorul trebuie să le impună în acest caz trebuie să vizeze strict stagiul de cotizare deja realizat, astfel încât, indiferent de vârsta asiguratului, acesta să poată beneficia de o pensie de invaliditate potrivit contribuţiei realizate, în acest fel, pensia de invaliditate îşi păstrează natura juridică a unei prestaţii de asigurări sociale, nefiind transformată într-una socială.

În caz contrar, persoana asigurată, de principiu, ar ajunge în situaţia în care, deşi şi-a pierdut total capacitatea de muncă, deci nu mai poate fi încadrată în muncă, să nu beneficieze de contribuţiile deja realizate decât la împlinirea vârstei standard de pensionare, odată cu acordarea pensiei pentru limită de vârstă. O asemenea persoană este exclusă, în acest caz, de la beneficiul acordării pensiei de invaliditate, ceea ce este inadmisibil.

Aşadar, legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca în privinţa acordării pensiei de invaliditate. De altfel, de principiu, în materie de pensii legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate (a se vedea Decizia nr.1.612 din 15 decembrie 2010) - est modus in rebus. Or, în cazul de faţă, condiţionând acordarea pensiei de invaliditate de împlinirea unei anumite vârste, dublată de realizarea unui anumit stagiu de cotizare, legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate şi a afectat în mod direct dreptul la pensie al persoanelor prevăzute la art.68 alin.(1) lit.c) din Legea nr.263/2010.”

[60] Art.73 din Legea nr. 263/2010 a dobândit următoarea formulare :” Persoanele care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obişnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate, dacă au realizat, în condiţiile legii, stagiu de cotizare.”

[61] Art.76 din Legea nr. 263/2010 a dobândit următoarea formulare: „(1) Persoanelor prevazute la art. 73, incadrate in gradul I sau II de invaliditate, li se acorda stagiul potential prevazut la art. 75 alin. (1) in conditiile in care au realizat, la data emiterii deciziei medicale asupra capacitatii de munca, stagiul de cotizare in raport cu varsta conform tabelului nr. 3.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[62] În sensul aplicării Deciziei Curţii Constituţionale şi recunoaşterii dreptului la pensie de invaliditate, deşi nu era îndeplinit stagiul minim de cotizare prevăzut de art.73 din Legea nr. 263/2010, a se vedea Curtea de Apel Constanţa, decizia civilă nr.140/AS/26.03.2013, publicată la pagina web http://www.rolii.ro/hotarari/577988d59c874158b2d6ea78 [ultima accesare 16.01.2017].