Hotărâri CEDO

O plângere privind încălcarea drepturilor garantate prin articolul 3 (interzicerea torturii) şi articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie nu poate fi introdusă direct în faţa Curţii Europene fără ca persoana interesată să se adreseze mai întâi autorităţilor naţionale.

În esenţă, prin decizia din data de 19 februarie 2013, Curtea a constatat că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac prin utilizarea cărora ar fi putut obţine redresarea încălcării pretinse a drepturilor protejate de articolele 3 şi 8 din Convenţie şi care ar fi fost nesocotite cu ocazia arestării şi încătuşării sale şi expunerea sa ulterioară în public.

Rezumând decizia, reclamantul Florin Costiniu s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private prin faptul că ar fi fost expus publicului spre a fi fotografiat şi filmat de jurnalişti la momentul arestării şi încătuşării sale. Reclamantul a arătat că măsura încătuşării sale nu era justificată faţă de statutul său social, vârstă, natura acuzaţiei şi cooperarea sa cu organele judiciare. De asemenea, acesta s-a plâns şi sub aspectul faptului că a fost constant înconjurat de ofiţeri de poliţie „mascaţi", ceea ce a condus la opinia generală că era o persoană care prezenta pericol public. În continuare, reclamantul a considerat că expunerea sa publică în ipostaza descrisă anterior i-a adus atingere imaginii, demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale. În final, reclamantul a invocat faptul că nu a beneficiat de un remediu legal intern spre a obţine repararea încălcării pretinse şi despăgubiri.

Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor garantate prin articolele 3, 8 şi 13 din Convenţie.

În decizia pronunţată, în ceea ce priveşte articolul 3 din Convenţie, Curtea a observat că Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de atac de care ar fi beneficiat reclamantul.

În acest sens, având în vedere prevederile articolului 35 din Convenţie, Curtea a reiterat principiile consacrate în jurisprudenţa anterioară, reamintind că reclamanţii au obligaţia de a uza de remediile prevăzute de sistemele de drept naţionale anterior introducerii unei cereri în faţa Curţii Europene, şi anume acele remedii care pot duce la repararea încălcării drepturilor pretinse (a se vedea în acest sens, cauza Aksoy c. Turciei, nr. 21987/93, 18 decembrie 1996, §§ 51-52, şi cauza Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, 28 iulie 1999, §§ 74-75). Totodată, Curtea a reiterat faptul că simpla îndoială a reclamantului asupra succesului şi efectivităţii unui remediu intern, nesusţinută de probe, nu reprezintă un motiv plauzibil pentru a nu folosi o cale internă (a se vedea în acest sens, cauza Kunqurova c. Azerbaijan (dec.), nr. 5117/03, 23 iunie 2005, şi cauza Guliyev şi Ramazanov c. Azerbaijan (dec.), nr. 34553/02, 14 februarie 2006).

Făcând aplicarea principiilor enumerate mai sus, Curtea a observat că, în prezenta cauză, reclamantul nu s-a adresat nici unei autorităţi interne spre a obţine repararea dreptului pretins a fi fost încălcat şi despăgubiri.

Curtea a luat în considerare faptul că legea naţională prevedea că folosirea cătuşelor ar trebui limitată la situaţii excepţionale spre a nu se depăşi acele circumstanţe absolut necesare unei asemenea măsuri, dând astfel întâietate principiului proporţionalităţii. Reiterând că nu este rolul său de a examina legea naţională în abstract, Curtea a apreciat că reclamantul nu putea pretinde că ar fi fost sigur de lipsa oricărui prospect de succes al unei plângeri îndreptate împotriva măsurii încătuşării (a se vedea în acest sens, cauza Klass şi alţii c. Germaniei, nr. 5029/71, 6 septembrie 1978, § 33). De fapt, acesta nu a oferit ocazia autorităţilor naţionale de a verifica modul de implementare a prevederilor legale care stabileau situaţiile în care o persoană putea fi încătuşată.

Curtea a apreciat că reclamantul putea introduce o plângere întemeiată pe prevederile Legii nr. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi o plângere penală împotriva persoanelor responsabile sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi supunerea la rele tratamente.

Au fost înlăturate susţinerile reclamantului cu privire la caracterul inefectiv al căilor interne, luându-se în considerare circumstanţele de fapt ale cauzei şi prevederile legale incidente în materia încătuşării persoanelor.

De asemenea, Curtea a observat că reclamantul nu a adus probe nici în susţinerea afirmaţiei în sensul că formularea unei plângeri penale nu ar fi constituit un remediu conform Convenţiei datorită lipsei de independenţă şi imparţialitate a procurorilor care aveau obligaţia de a investiga cauza din oficiu. S-a notat faptul că, în situaţia în care o persoană este nemulţumită de decizia procurorului, aceasta poate formula plângere în faţa instanţei de judecată (a se vedea în acest sens, cauza Archip c. României, nr. 49608/08, 27 septembrie 2011, § 22). În plus, faptul că autorităţile puteau examina cauza din oficiu nu îl exonera pe reclamant de a atrage atenţia acestora asupra situaţiei de nerespectare a drepturilor sale. De fapt, reclamantul ar putea introduce o plângere penală şi la acest moment, întrucât nu s-a împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale.

Curtea a concluzionat că nu au fost epuizate căile interne de atac prevăzute de legislaţia naţională.

Pentru motivele expuse mai sus, în ceea ce priveşte articolul 8 din Convenţie, Curtea a considerat capătul de cerere ca inadmisibil pentru neepuizarea căilor interne de atac.

Sub aspectul articolului 13 din Convenţie, Curtea a decis că a stabilit deja că reclamantul beneficia de un remediu intern efectiv.

În acest context, Curtea a respins plângerea ca inadmisibilă.