Hotărâri CEDO

Curtea a stabilit că protecţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună-credinţă, în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane, presupune o mai mare rigoare şi o atenţie deosebită înainte de publicarea informaţiilor.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la 13 decembrie 2011 în cauza Tănăsoaica împotriva României (cererea nr. 3466/03), Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a art. 10 din Convenţie, apreciind că soluţia de obligare a reclamantului la plata despăgubirilor pentru daune morale nu a fost disproporţionată prin raportare la scopul legitim urmărit, ingerinţa fiind astfel considerată ca necesară într-o societate democratică.

În cauză, Curtea a constatat, în fapt, că reclamantul, în calitate de jurnalist, a publicat într-un ziar local patru articole în care era prezentată situaţia creată în urma unui conflict apărut între actualul şi fostul director general al unei fabrici, aceste articole fiind continuarea unui articol anterior în care reclamantul criticase modalitatea în care s-a realizat procesul de privatizare a unor întreprinderi de stat din judeţul Vâlcea.

La data de 29 ianuarie 2002, actualul director a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de insultă şi calomnie, constituindu-se parte civilă pentru suma de 8 miliarde de lei, reprezentând despăgubiri.

Printr-o sentinţă penală a Judecătoriei Vâlcea, s-a pronunţat condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de insultă la pedeapsa amenzii de 7 milioane de lei, precum şi obligarea reclamantului, în solidar cu redacţia ziarului în care au fost publicate articolele, la plata sumei de 10 milioane cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind dispusă achitarea în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de calomnie, soluţie menţinută şi în calea de atac.

În motivare s-a arătat că, deşi reclamantul a făcut dovada temeiniciei unora dintre faptele indicate în articolele sale, afirmaţiile privitoare la capacitatea directorului general de a conduce activitatea desfăşurată în fabrică şi implicarea acestuia în plecarea fostului director au adus atingere demnităţii şi onoarei acestuia.

Ulterior, prin decizia din 20 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost soluţionat recursul în anulare introdus împotriva celor două hotărâri şi modificată în parte soluţia dată, în sensul achitării reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, cu menţinerea obligării acestuia în solidar cu redacţia publicaţiei la plata către actualul director a sumei de 10 milioane de lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, reţinându-se că afirmaţiile realizate de reclamant în articolele sale vizau activitatea părţii civile desfăşurate în cadrul fabricii, iar nu aspecte din viaţa sa privată. De asemenea, s-a arătat că reclamantul utilizase informaţii pe care le primise de la terţe persoane, în calitate de angajaţi ai societăţii comerciale, fără a avea intenţia de a aduce atingere demnităţii şi onoarei actualului director.

Prin decizia pronunţată în cauză, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa şi aplicabile situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, presa are obligaţia de comunica publicului informaţiile şi ideile referitoare la aspecte politice şi alte subiecte de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputaţie şi a drepturilor altei persoane[1].

În vederea aprecierii existenţei unei nevoi sociale imperioase, aptă a justifica o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare, trebuie realizată o distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactităţii judecăţilor de valoare poate prezenta anumite dificultăţi[2]. Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita unei terţe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincţiei dintre fapte şi judecăţile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet lipsite de bază factuală[3].

În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în ipoteza unei imputaţii factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea numelui şi a funcţiei acesteia, autorul trebuie să demonstreze existenţa unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanşate împotriva sa[4].

Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună-credinţă în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice[5]. Mai mult, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane se impun o mai mare rigoare şi o atenţie deosebită înainte de publicarea acestora[6].

Deşi nu se poate substitui jurisdicţiilor naţionale competente, întrucât şi-ar depăşi competenţa, Curţii îi revine sarcina de a verifica soluţiile pronunţate de către acestea sub aspectul respectării art. 10 din Convenţie.

Curtea nu se poate mulţumi să verifice dacă statul a uzat de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-o manieră rezonabilă: ea are ca rol să verifice ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica apar ca pertinente şi suficiente. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile naţionale au aplicat dispoziţiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din art. 10 şi dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente[7].

Natura şi gravitatea pedepselor aplicate reprezintă elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporţionalităţii măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenţie[8].

În acest sens, în cauză s-a reţinut că respectiva condamnare a reclamantului dispusă de către Curtea Supremă de Justiţie la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru daune morale constituie o ingerinţă a unei autorităţi publice în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, ingerinţă care, în urma analizei efectuate de către Curtea Europeană, a rezultat a fi justificată prin raportare la art. 10 alin. 2 din Convenţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a constatat că ingerinţa este prevăzută de lege, anume de art. 998 - art. 999 C.civ., şi urmăreşte un scop legitim, protejarea drepturilor altei persoane, în cauză fiind vorba despre dreptul la reputaţie al actualului director al fabricii.

Cu privire la analiza condiţiei ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, Curtea a avut în vedere soluţia de achitare a reclamantului pronunţată de instanţa supremă naţională sub aspectul săvârşirii infracţiunii de insultă, precum şi faptul că acesta a fost obligat doar la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin publicarea articolelor sale.

În acest sens, s-a arătat că prejudiciul moral al actualului director al fabricii rezultă din conţinutul celor patru articole şi din motivarea hotărârilor instanţelor naţionale care au stabilit că unele afirmaţii ale reclamantului, care constituiau mesajul principal al articolelor sale, nu vizau subiectul de interes general referitor la privatizarea întreprinderilor de stat, ci conflictul dintre fostul şi actualul director al fabricii, precum şi modalitatea în care acesta din urmă realiza administrarea societăţii comerciale.

De asemenea, Curtea a subliniat că unele dintre afirmaţiile reclamantului reprezentau imputaţii factuale, care, potrivit hotărârilor instanţelor naţionale, nu au putut fi dovedite de către reclamant, deşi potrivit principiilor enunţate, acestuia îi revenea obligaţia de acorda o mai mare atenţie informaţiilor primite de la terţe persoane înainte de a le publica, precum şi de a prezenta dovezile corespunzătoare afirmaţiilor sale în cadrul procedurii iniţiate împotriva sa.

În consecinţă, având în vedere lipsa unei baze factuale, deşi articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea a apreciat că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau dozei de exagerare sau de provocare permise în desfăşurarea activităţii jurnalistice[9], motivele expuse în decizia Curţii Supreme de Justiţie constituind astfel elemente pertinente şi suficiente pentru a aprecia că reclamantul a adus atingere onoarei actualului director şi poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru daune morale.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, s-a reţinut că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul în solidar cu redacţia publicaţiei este moderată în privinţa cuantumului, iar din datele furnizate de către autorităţile statului român, aceasta nu fusese achitată până la momentul pronunţării deciziei de către niciunul dintre debitori.

În concluzie, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele contractante în asemenea situaţii, prin raportare la circumstanţele cauzei, Curtea a apreciat că obligarea reclamantului la plata unei sume de bani nu este disproporţionată prin raportare la scopul legitim urmărit şi că ingerinţa poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, respingând cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Notă:

În ceea ce priveşte dreptul la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenţie, acesta beneficiază în prezent şi de o reglementare expresă în noul Cod civil, respectiv în art. 70, potrivit căruia orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept putând fi restrânsă numai în cazurile şi limitele expres prevăzute de art. 75 din acelaşi cod. Conform acestui din urmă text, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secţiunea a 3-a (dedicată reglementării dreptului la viaţă privată şi la demnitatea persoanei umane) atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Alineatul 2 al art. 75 C.civ. stabileşte că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor indicate.

De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, art. 71 alin. 2 C.civ. specifică faptul că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul sau fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 C.civ.

În consecinţă, revine instanţelor naţionale sarcina de a stabili în funcţie de circumstanţele cauzei, prin raportare la principiile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene în materia dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenţie şi a dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 8 din Convenţie, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare poate fi restrânsă pentru protejarea dreptului la viaţă privată al altei persoane.

Cu toate acestea, art. 74 C.civ. prevede, cu titlu de exemplu, sub rezerva aplicării art. 75 C.civ., anumite fapte sau împrejurări care pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private, ipotezele de la lit. c) - i) reprezentând activităţi specifice domeniului jurnalistic.

Referitor la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale, Codul civil instituie reguli specifice atât de ordin material, cât şi procesual, prin reglementarea distinctă cuprinsă în Titlul V al Cărţii I, respectiv art. 252 – art. 257.