Hotărârea pronunţată în cauza Letinčić c. Croaţiei. Drepturi de asigurări sociale acordate în considerarea stării de sănătate. Posibilitatea de a contesta raportul de expertiză medicală la o instituţie publică având competenţă exclusivă, aflată în subordinea ministerului pârât
JurisClasor CEDO - Mai 2016, 09
Autor: Răzvan Anghel
Categorie: Hotărâri relevante
Este compatibilă cu exigenţele art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale existenţa unui cadru legal în care se atribuie competenţa exclusivă de a efectua expertize medicale în domeniu unei instituţii publice desemnate de Ministerul Sănătăţii din Croaţia, pârât în cauză, în condiţiile analizate de Curte.
Într-o hotărâre recentă, pronunţată în cauza Letinčić c. Croaţiei[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să analizeze un cadru legal în care o instituţie publică, desemnată de autoritatea administrativă competentă să soluţioneze cererile de acordare a unor drepturi de asigurări sociale în considerarea stării de sănătate, are competenţa exclusivă de a efectua expertizele medicale pe baza cărora se soluţionează aceste cereri, în contextul în care autoritatea administrativă respectivă este pârâtă într-o cauză în care se contestă decizia de respingere a drepturilor pretinse.
Analiza Curţii a vizat respectarea principiului egalităţii armelor în procesul civil, aceasta constatând că nu se poate reţine lipsa de imparţialitate sau neutralitate a experţilor care au realizat expertiza în cauză.
Curtea a reţinut încălcarea art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale numai sub aspectul unor vicii procedurale care l-au împiedicat pe reclamant să pună în discuţie probele administrate în cauză, soluţie în acord cu jurisprudenţa constantă a acesteia.
I. Prezentarea hotărârii
1. Situaţia de fapt
În anul 1993, tatăl reclamantului, care era veteran de război, a ucis-o pe mama acestuia şi pe părinţii săi şi apoi s-a sinucis.
În anul 1996, reclamantul, reprezentat de bunica sa, a solicitat o alocaţie familială pentru invaliditate, susţinând că sinuciderea tatălui său a fost o consecinţă a tulburării mintale cauzate de participarea sa la război.
După mai multe proceduri administrative şi jurisdicţionale, cererea reclamantului a fost analizată şi, la 8 noiembrie 2005, s-a emis o decizie de respingere a solicitării cu motivarea că nimic din materialele disponibile în dosarul administrativ nu sugera că decesul tatălui său a fost rezultatul participării acestuia în război.
Urmare a contestaţiei formulate de reclamant, Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale a dispus autorităţii regionale să clarifice existenţa unei legături între sinuciderea tatălui reclamantului şi participarea sa în război, scop în care să solicite un raport de expertiză unui expert din cadrul instituţiei medicale competente şi să obţină declaraţii relevante de martori referitor la aceste aspecte.
Conform acestor îndrumări, autoritatea administrativă locală a solicitat efectuarea unei expertize medicale prin care să se stabilească dacă sinuciderea tatălui reclamantului a avut legătură cu participarea acestuia în război. Solicitarea a fost făcută către Clinica de Psihiatrie din cadrul Spitalului Clinic Dubrava, Centrul de Referinţă al Ministerului Sănătăţii şi Asistenţei Sociale pentru Tulburări Induse de Stress, Centrul Regional pentru Psihotraume din Zagreb (în continuare Centrul), o instituţie publică de asistenţă medicală autorizată de lege să ofere opinii de specialitate (expertize) asupra problemelor referitoare la tulburările psihiatrice ale veteranilor de război. Au fost, de asemenea, audiaţi doi martori referitor la participarea în război a tatălui reclamantului.
Într-un raport de expertiză din 10 iunie 2007, Centrul a concluzionat, pe baza rapoartelor medicale disponibile şi a declaraţiilor martorilor, că tatăl reclamantului nu a dezvoltat niciun simptom care să conducă la un diagnostic psihiatric în legătură cu participarea sa în război şi că sinuciderea acestuia nu putea fi atribuită serviciului militar în timpul războiului. Raportul nu a fost comunicat reclamantului.
La 26 septembrie 2007, Oficiul din Zagreb a respins cererea reclamantului, făcând referire la raportul de expertiză efectuat de Centru, care nu a stabilit nicio legătură între sinuciderea tatălui reclamantului şi participarea sa în război.
Reclamantul a formulat o contestaţie administrativă împotriva acestei decizii la Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale susţinând, între altele, că ar trebui să se efectueze o altă expertiză, de un expert în psihiatrie aflat pe lista de experţi permanenţi ai instanţelor, întrucât raportul prezentat de Centru pune probleme de independenţă a acestuia. De asemenea, a arătat că orice raport de expertiză ar trebui să îi fie comunicat pentru a prezenta propriile comentarii înainte de a se lua o decizie.
La 2 aprilie 2008, Ministerul a respins contestaţia, cu motivarea că raportul de expertiză realizat de Centru era concludent.
Reclamantul a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri, adresată instanţei administrative, solicitând soluţionarea fondului cererii sale, iar nu retrimiterea la autoritatea administrativă, întrucât procedurile duraseră deja o perioadă prea mare, iar autorităţile administrative nu respectaseră hotărârile anterioare ale instanţei.
În acţiunea sa, reclamantul a indicat, în particular, că Ministerul nu a răspuns în concrete motivelor contestaţiei sale şi s-a rezumat la a reitera susţinerile autorităţii administrative locale. De asemenea, a reiterat susţinerile sale, în sensul că raportul de expertiză prezentat de Centru era superficial şi ilogic, de vreme ce nu se stabiliseră obiective referitoare la toate aspectele evenimentelor, cum ar fi tripla crimă comisă de tatăl său, şi nu se luase în considerare că, înainte de război, tatăl său nu avusese probleme psihice. În aceste circumstanţe, reclamantul a subliniat că, potrivit art.191 din Legea contenciosului administrativ, trebuia să se dispună efectuarea unei noi expertize, de un expert înscris în lista experţilor judiciari permanenţi în specialitatea psihiatrie.
La 4 decembrie 2008, instanţa administrativă a respins contestaţia, ca nefondată. Între altele, instanţa a reţinut că autoritatea administrativă a respectat îndrumările anterioare ale instanţelor şi a solicitat efectuarea unei expertize de către Centru, conform art.123 par.1(8) din Legea veteranilor, în raportul de expertiză concluzionându-se că nu se poate stabili un diagnostic psihiatric în privinţa tatălui reclamantului. De asemenea, a mai reţinut nu este necesară analiza aspectelor referitoare la tripla crimă, întrucât un asemenea act criminal nu poate constitui o bază pentru stabilirea unei legături între decesul veteranului de război şi participarea sa în război.
La 18 februarie 2009, reclamantul a adresat o plângere Curţii Constituţionale, susţinând că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat, întrucât instituţiile administrative şi instanţa administrativă au ignorat cererile sale de a fi desemnat un expert din rândul experţilor judiciari şi nu a avut nici posibilitatea de a participa la alegerea experţilor, nici ocazia de a lua la cunoştinţă de raportul de expertiză şi de a formula obiecțiuni asupra acestuia înainte de adoptarea unei decizii.
La 27 mai 2010 Curtea Constituţională a respins plângerea, ca vădit nefondată. (par.5-22)
2. Considerentele Curţii
a) Consideraţii de principiu
Curtea a reiterat faptul că deciziile unei autorităţi administrative sau ale altor autorităţi, care nu îndeplinesc ele însele cerinţele art.6 din Convenţie, trebuie să facă obiectul unui control subsecvent al unui organ judiciar care are jurisdicţie deplină, inclusiv dreptul de a anula, pentru motive de fapt sau de drept, decizia administrativă contestată[2]. (par.46)
Curtea a mai arătat că art.6 par.1 din Convenţie obligă instanţa să realizeze o examinare corespunzătoare a susţinerilor, argumentelor şi probelor prezentate de părţi, fără a aduce atingere dreptului său de a evalua dacă acestea sunt relevante pentru hotărârea sa[3]. Art. 6 par.1 din Convenţie include principiul egalităţii de arme care, cu privire litigiile care vizează interese private opuse, implică oferirea fiecărei părţi a posibilităţii rezonabile de a-şi prezenta cauza, incluzând probele propuse, în condiţii care să nu îl pună într-un dezavantaj substanţial faţă de oponentul său[4]. (par.48)
Mai mult, conceptul de proces echitabil implică dreptul la o procedură contradictorie, în cadrul căreia părţile trebuie să aibă posibilitatea nu doar de a face cunoscută orice probă necesară pentru susţinerea poziţiei sale, dar şi de a cunoaşte toate probele prezentate şi observaţiile formulate în cauză în scopul de a influenţa hotărârea instanţei şi de a prezenta propria opinie cu privire la acestea[5], fiind în sarcina autorităţilor naţionale să asigure în fiecare cauză îndeplinirea cerinţelor unui proces echitabil[6]. (par.49)
În privinţa expertizei, Curtea a arătat că regulile de admisibilitate a acestei probe nu trebuie să lipsească partea de posibilitatea de a o contesta în mod efectiv. În anumite circumstanţe, refuzul de a permite extinderea analizei probelor materiale sau de a realiza o expertiză alternativă, poate fi privită ca o încălcare a art.6 par.1.[7] În particular, atunci când un expert este numit de instanţă, părţile trebuie să aibă posibilitatea în toate cazurile să asiste la audierile efectuate de acesta sau să li se prezinte documentele pe care expertul le are în vedere. Ceea ce este esenţial în opinia Curţii este ca părţile să poată participa în mod adecvat la procedurile derulate în faţa instanţei[8].(par.50)
În opinia Curţii consideră că mai trebuie reţinut că art.6 par.1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil în faţa unui „tribunal” independent şi imparţial şi nu impune în mod expres ca un expert audiat de instanţă să îndeplinească aceleaşi cerinţe[9]. Oricum, opinia unui expert care a fost desemnat de instanţa competentă să abordeze problemele rezultate în cauză este probabil să aibă o greutate semnificativă în aprecierea instanţei asupra acelor probleme. În jurisprudenţa sa, Curtea a recunoscut că lipsa de neutralitate a unui expert desemnat de instanţă poate, în anumite circumstanţe, să dea naştere unei încălcări a principiului egalităţii de arme, inerent conceptului de proces echitabil[10]. În particular, Curtea apreciază că trebuie acordată atenţie unor factori precum poziţia procedurală a expertului şi rolului său în procedurile relevante[11] (par.51)
b) Aplicarea principiilor în cauză
Curtea a reţinut că, în scopul de a soluţiona cererea reclamantului, Oficiul din Zagreb a solicitat realizarea unei expertize de către Centru, pentru a verifica dacă decesul tatălui său a fost asociată cu participarea în război şi, bazându-se pe acest raport, în care se constata că nu există o astfel de legătură de cauzalitate, a respins cererea. Raportul de expertiză efectuat de Centru a avut, aşadar, un rol decisiv în analiza fondului cererii reclamantului astfel cum a reţinut şi instanţa administrativă. (par.56-57).
Curtea a observat în continuare că Centrul, ca instituţie medicală publică, este un organism de referinţă desemnat de Minister şi reprezină una dintre mai multe instituţii medicale din Croaţia care au dreptul exclusiv de a emite opinii de specialitate asupra unor probleme referitoare la afecţiuni ale veteranilor de război în cauze privind drepturile de asistenţă socială ale acestora. Ca urmare, autorităţile administrative competente nu au posibilitatea de a obţine o evaluare a situaţiei din partea unei alte instituţii sau a unui alt expert iar concluziile organismului de referinţă autorizat sunt obligatorii pentru acestea. (par.58)
Pe de altă parte, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, deseori Ministerul şi agenţiile sale se află în conflict cu persoane fizice asupra existenţei unor drepturi legate de afecţiunile veteranilor de război. Litigiile de acest tip sunt soluţionate de instanţa administrativă competentă care trebuie să aibă în vedere raportul de expertiză realizat de Centru pentru a pronunţa hotărârea. Curtea reţine însă că, pentru instanţa administrativă, rămâne deschisă posibilitatea de a ajunge la o concluzie diferită de cea la care a ajuns organismul de referinţă autorizat, cu toate că, în practică, hotărârea instanţei administrative este în mod decisiv determinată de concluziile organismului de referinţă autorizat. (par.59)
În contextul unui sistem similar de solicitare şi obţinere a opiniilor de specialitate asupra unor aspecte relevante pentru soluţionare unei cereri administrative, Curtea a reţinut recent, în cauza Korošec c. Sloveniei, că, deşi opiniile instituţiilor competente să ofere expertize într-o anumită problemă nu sunt dispuse de instanţele naţionale, atunci când aceste opinii sunt tratate ca opinii ale unui expert într-o procedură prealabilă administrativă şi, practic, sunt privite de instanţe ca expertize medicale, se pun aceleaşi probleme privind imparţialitatea ca şi în cazul experţilor numiţi de instanţă[12]. (par.60)
În legătură cu aceste aspecte, Curtea a reiterat concluziile sale, în sensul că art.6 par.1 din Convenţie nu împiedică instanţele naţionale să se bazeze pe opinia de specialitate exprimată de un organism specializat pentru a soluţiona litigiul cu care sunt sesizate, atunci când natura problemei litigioase examinate impune această procedură[13]. Ceea ce se cere, totuşi, este să fie avute în vedere exigenţele neutralităţii aplicabile unui expert desemnat de instanţă, să fie respectat principiul contradictorialităţii în privinţa procedurii derulate în faţa instanţei iar reclamantul să fie plasat pe o poziţie de egalitate cu adversarul său, respectiv statul, în acord cu principiul egalităţii de arme.[14](par.61)
Cu privire la problema neutralităţii experţilor care au întocmit raportul Centrului, Curtea observă că este de înţeles să se nască îndoieli în mintea reclamantului în legătură cu imparţialitatea acestora, având în vedere că ei erau angajaţi ai Centrului, care fusese desemnat de Minister, oponentul său în procedurile administrative în discuţie, să întocmească raportul de expertiză asupra problemei în litigiu. Totuşi, deşi aprecierile reclamantului cu privire la imparţialitatea experţilor poate avea o anumită importanţă, acestea nu pot fi considerate decisive dacă nimic nu justifică în mod obiectiv temerea că experţii Centrului au fost lipsiţi de neutralitate în raţionamentul lor profesional. În opinia Curţii, în sine, faptul că un expert este angajat într-o instituţie medicală publică, special desemnată să ofere rapoarte de expertiză asupra unei probleme particulare şi finanţată din bugetul de stat, cum este cazul Centrului, nu justifică prin el însuşi teama că experţii angajaţi într-o astfel de instituţie nu vor fi capabili să se comporte în mod neutru şi imparţial în formularea opiniilor lor de specialitate.[15](par.62)
Această concluzie este considerată de Curte în mod particular valabilă în cauză, în condiţiile în care raportul de expertiză oferit de Centru trebuia realizat de o echipă constituită din trei experţi judiciari autorizaţi, cu o educaţie şi experienţă profesională considerabile, iar legislaţia naţională relevantă le impune acestora o obligaţie imperativă de a formula opiniile de specialitate în mod imparţial şi pertinent în domeniul lor de specialitate. (par.63)
Oricum, Curtea arată că nu pierde din vedere faptul că instituţiile administrative competente nu aveau nicio posibilitate de a obţine o evaluare a situaţiei de alt organism de specialitate sau alt expert, iar constatările Centrului erau obligatorii din punct de vedere legal pentru acestea. De asemenea, are în vedere că, deşi instanţa administrativă era liberă să reexamineze constatările Centrului şi să ajungă la o concluzie diferită pe fondul cauzei, raportul Centrului avea o relevanţă decisivă pentru hotărârea pronunţată în speță[16]. De aceea, rezultă că respectivele concluzii ale experţilor au avut o influenţă preponderentă asupra evaluării situaţiei de fapt realizate de instanţă, de vreme ce aparţine unui domeniu medical care nu face parte din cunoştinţele judecătorilor.[17] (par.64)
Curtea observă, în continuare, că reclamantul a fost exclus din procedura de solicitare şi obţinere a raportului de expertiză din partea Centrului şi a cunoscut conţinutul acestuia numai după adoptarea deciziei de către Oficiul din Zagreb, prin care i s-a respins cererea. În aceste circumstanţe, având în vedere că Centrului i s-a solicitat să răspundă unei probleme care era identică cu cea asupra căreia instituţia administrativă trebuia să se pronunţe, respectiv dacă sinuciderea tatălui reclamantului a fost asociată cu participarea în război, Curtea a concluzionat că poziţia reclamantului în cadrul procedurii a fost serios afectată în acest mod. Curtea a considerat, astfel, că reclamantul nu a avut posibilitatea, prevăzută de legislaţia naţională, de a cunoaşte şi de a exprima un punct de vedere cu privire la documentele luate în considerare de experţi şi nici posibilitatea de a interoga martorii care au depus mărturie în faţa autorităţii administrative, aceste mărturii fiind relevante pentru opinia exprimată de experţi. (par.65)
Mai mult, Curtea reţine că, odată ce reclamantul a cunoscut concluziile Centrului, a încercat să le conteste în faţa Ministerului şi a instanţei administrative. Acesta a susţinut, în particular, că nu a avut posibilitatea efectivă de a participa la procedura derulată iar experţii Centrului nu au avut în vedere tripla crimă comisă de tatăl său şi, ca urmare, a solicitat să li se ceară experţilor să-şi reexamineze concluziile. Oricum, fără a lua alte măsuri în această privinţă, cum ar fi să îi permită reclamantului să interogheze martorii sau să solicite un răspuns la obiecţiunile exprimate de acesta aceloraşi experţi ori să solicite efectuarea unei noi expertize, Ministerul a ignorat criticile reclamantului iar instanţa administrativă a confirmat acest comportament al Ministerului, considerând că plângerile reclamantului sunt nerelevante pentru adoptarea soluţiei asupra cererii sale. Având în vedere că litigiul presupunea o evaluare complexă a consecinţelor psihologice ale participării tatălui reclamantului în război, iar concluziile Centrului au fost limitate la situaţia de fapt care a rezultat din materialele ce i-au fost prezentate, Curtea a arătat că are dificultăţi în a accepta că instanţa administrativă a avut informaţii suficiente pentru a adopta această concluzie[18]. (par.66)
În opinia Curţii, rezultă astfel că instanţa administrativă, judecând în ultimă instanţă ca organism judiciar care avea deplină jurisdicţie, putând analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, nu a reuşit să abordeze în mod critic şi să remedieze deficienţele procedurale în legătură cu excluderea reclamantului din procesul de solicitare şi obţinere a raportului de expertiză[19]. Totodată, Curtea reţine că situaţia nu a fost remediată nici ulterior prin decizia Curţii Constituţionale. (par.67)
În aceste circumstanţe, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 par.1 din Convenţie. (par.68)
II. Notă:
Curtea a reţinut încălcarea art.6 par. 1 din Convenţie numai din perspectiva principiului egalităţii armelor în proces, sub aspectul imposibilităţii reclamantului de a se implica în procedura de administrare a probelor şi de a putea pune în discuţie aceste probe, corelat cu lipsa unor remedii în procedura jurisdicţională, respectiv în contenciosul constituţional.
Această concluzie a Curţii este în acord cu jurisprudenţa sa constantă.
Situaţia este totuşi una particulară, având în vedere că prin expertiză se urmărea stabilirea stării de sănătate a unei alte persoane decât reclamantul.
Prezintă o importanţă deosebită, însă, concluziile Curţii cu privire la inexistenţa unei încălcări a art.6 par.1 din Convenţie, în ceea ce priveşte competenţa exclusivă a unei instituţii publice de a efectua expertize medicale, folosite pentru stabilirea unor drepturi de asigurări sociale în condiţiile în care ea este desemnată în această calitate chiar de autoritatea administrativă, care are calitatea de pârâtă în procedura judiciară.
Dimpotrivă, din interpretarea per a contrario a considerentelor Curţii, rezultă că s-ar fi putut considera că art.6 par.1 din Convenţie nu a fost încălcat din perspectiva principului egalităţii armelor în proces, dacă instanţa ar fi solicitat chiar aceluiaşi instituit de expertiză medicală să răspundă obiecţiunilor reclamantului faţă de primul raport de expertiză.
Spre deosebire de situaţia reţinută în cauza Korošec c. Sloveniei[20], în care Curtea nu a avut ocazia de a analiza dacă principiul egalităţii armelor în procesul civil ar fi fost respectat în cazul în care o comisie medicală ar fi fost desemnată să efectueze expertiza în procedura judiciară şi în ce condiţii o astfel de comisie de expertiză ar fi îndeplinit criteriile de independenţă şi imparţialitate, întrucât în procedura judiciară analizată instanţele naţionale nu au dispus efectuarea unei expertize de specialitate, nici măcar de către un organism cu astfel de competenţă din cadrul instituţiei pârâte, în prezenta cauză Curtea a putut analiza tocmai situaţia în care o astfel de expertiză s-a realizat dar de o instituţie publică, cu competenţe exclusive în domeniul respectiv, atribuite chiar de autoritatea administrativă pârâtă.
Precum în hotărârea pronunţată în cauza Korošec c. Sloveniei, Curtea a reiterat opinia sa în sensul că, în sine, modul de numire a membrilor comisiilor de expertiză medicală şi faptul că acestea funcţionează în cadrul instituţiei pârâte, singure, nu sunt de natură a conduce la concluzia încălcării principiului egalităţii armelor în proces, fiind necesar a se avea în vedere şi alte elemente.
În această cauză, pentru a reţine că art.6 par.1 din Convenţie nu a fost încălcat din această perspectivă, Curtea a avut în vedere câteva elemente care par esenţiale, respectiv:
- raportul de expertiză oferit de instituţia publică trebuia realizat de o echipă de experţi constituită din trei experţi judiciari autorizaţi;
- experţii aveau o educaţie şi o experienţă profesională considerabile;
- legislaţia naţională relevantă le impune experţilor să formuleze opiniile de specialitate în mod imparţial şi pertinent în domeniul lor de specialitate.
Hotărârea prezintă relevanţă, întrucât cadrul legal analizat de Curte în această cauză prezintă anumite asemănări cu cadrul legal care reglementează expertiza medicală pentru stabilirea capacităţii de muncă în vederea stabilirii gradului de invaliditate în procedura de soluţionare a cererilor de acordare a pensiei de invaliditate reglementate de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Astfel, art.71 din Legea nr.263/2010 atribuie competenţa exclusivă de realizare a expertizelor pentru evaluarea capacităţii de muncă medicilor experţi ai asigurărilor sociale, competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţinând comisiilor medicale de contestaţii din cadrul Institutului Naţional de Expertiza Medicala si Recuperare a Capacitaţii de Muncă. În acelaşi sens, potrivit art.4(2) din Regulamentul de organizare si funcţionare al acestuia, aprobat prin H.G. nr.1229/2005, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1057/2010, activitatea de expertiză medicală a capacităţii de muncă se desfăşoară în cadrul cabinetelor teritoriale de expertiză medicala și serviciilor de expertiză medicală judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care funcţionează în cadrul caselor teritoriale de pensii, precum și în cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacităţii de Muncă, care sunt singurele unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea capacitaţii de muncă, revizuirea medicală, stabilirea incapacităţii adaptative şi, după caz, încadrarea într-un grad de invaliditate prin decizie medicală asupra capacităţii de muncă. De asemenea, potrivit art.8 alin.1 lit.l) din Regulamentul de organizare si funcţionare a I.N.E.M.R.C.M., acesta efectuează, contra cost, investigaţii de laborator și expertiză medicală a capacităţii de muncă, la solicitarea Institutului Naţional de Medicina Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi a instanţelor judecătoreşti.
Institutului Naţional de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacităţii de Muncă, însă, se află în subordinea Casei Naţionale de Pensii, care figurează ca pârâtă în litigiile privind refuzul acordării pensiei de invaliditate.
Pe de altă parte, în aceste litigii, în principiu, nu este pusă în discuţie decizia medicală asupra capacităţii de muncă, întrucât ea este supusă unei proceduri distincte de contestare, reglementată de art.71 alin.6 din Legea nr.263/2010, soluţia asupra contestaţiei administrative putând fi, la rândul său, supusă controlului instanţelor judecătoreşti potrivit art.71 alin.9 din aceeaşi lege.
Totodată, în conformitate cu art.71 alin.10 din Legea nr. 263/2010, deciziile medicale asupra capacităţii de muncă şi cele emise în soluţionarea contestaţiei administrative, necontestate în termen, sunt definitive, neputând fi, aşadar, readuse în discuţie în contestaţia formulată împotriva deciziei casei de pensii, prin care se respinge cererea de acordare a pensiei de invaliditate în baza deciziei medicale respective.
Dimpotrivă, în cauza prezentată, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta în mod separat raportul de expertiză medicală, acesta nefiindu-i, de altfel, comunicat; întrucât a cunoscut conţinutul raportului de expertiză abia după adoptarea deciziei de respingere a cererii sale, criticile la adresa acestuia au fost exprimate în cadrul contestaţiei formulate împotriva acestei decizii a autorităţii administrative competente.
În privinţa neutralităţii Institutului Naţional de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacităţii de Muncă pot fi relevante, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, următoarele aspecte :
- Institutul se bucură de autonomie ştiinţifică - art.5(1) din Regulamentul de organizare si funcţionare;
- este consacrată normativ obligaţia ca activitatea de expertiză medicală a capacităţii de muncă să se realizeze, cu respectarea principiilor independenței, imparţialităţii și confidenţialităţii, de către medicul specializat în expertiza medicală și recuperare a capacităţii de muncă, fiind interzisă orice ingerinţă în activitatea de expertiză - art. 3 din Regulamentul de organizare si funcţionare;
- Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă (cel mai înalt for de specialitate al Institutului[21]) se constituie din medici experţi ai asigurărilor sociale, prin decizie a directorului general al INEMRCM - art. 72 (1) din Regulamentul de organizare și funcţionare.
În sfârşit, reamintim că, în considerentele Deciziei nr.257 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că expertiza medicală realizată de medicii experţi ai asigurărilor sociale se realizează în mod exclusiv de medicii specializaţi în asigurări sociale din cadrul structurilor prevăzute de lege, încadraţi în unităţile enumerate de lege, Curtea apreciază că o astfel de reglementare a expertizei medicale a capacităţii de muncă asigură garanţia unei evaluări calificate, imparţiale şi unitare sub aspectul criteriilor medicale utilizate, cerinţe esenţiale având în vedere că această activitate este o formă de manifestare a asistenţei medico-sociale asigurate de stat. Faptul că, în situaţia în care, cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei medicale asupra capacităţii de muncă, instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertize medicale în scop probatoriu, iar aceasta va fi realizată tot de către medici specializaţi în asigurări sociale din cadrul structurilor enumerate de lege nu poate fi interpretată ca reprezentând în mod automat o încălcare a dreptului la un proces echitabil de vreme ce expertiza poate fi efectuată de alţi medici decât cei care au emis decizia contestată, aspect ce urmează a fi verificat de instanţa de judecată”. (par.33-34)[22]
[1] Secţia a II-a, hotărârea din 03.05.3016, pronunțată în cauza nr. 7183/11; textul în limba engleză este disponibil la pagina web http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-162422.
[2] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Bistrović c. Croaţiei, par.51 şi cauzele citate acolo.
[3] A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunţată în cauza Perez c. Franţei, par.80, şi Van Kück c. Germaniei, par.48.
[4] A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunţată în cauza Andrejeva c. Letoniei, par. 96, şi Dombo Beheer c. Olandei, par.33.
[5] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Krčmář şi alţii c. Cehiei, par.40.
[6] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Perić c. Croaţiei, par.19.
[7] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Van Kück, citată anterior, par.55 şi, mutatis mutandis, hotărârea pronunţată în cauza Matytsina c. Rusiei, par.169.
[8] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Mantovanelli c. Franţei, par.33.
[9] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Sara Lind Eggertsdóttir c. Islandei, par.47.
[10] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Bönisch c. Austria, par.30-35.
[11] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Sara Lind Eggertsdóttir, citată anterior, par.47.
[12] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Korošec c. Sloveniei, par.51.
[13] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Csősz c. Ungaria, par.34, şi hotărârea pronunţată în cauza Fazliyski c. Bulgaria, par.59.
[14] A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Sara Lind Eggertsdóttir, citată anterior, par.47, şi hotărârea pronunţată în cauza Placì c. Italiei, par.79.
[15] Pentru comparaţie, a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Brandstetter c. Austria, par.44-45.
[16] În sens contrar, Feldbrugge c. Olandei, par.46.
[17] Pentru comparaţie, a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Mantovanelli, citată anterior, par.36.
[18] Pentru comparaţie, a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Mantovanelli citată anterior, par.36 şi cea pronunţată în cauza Van Kück, citată anterior, par.62;
[19] A se vedea, în sens contrar, hotărârea pronunţată în cauza Schuler-Zgraggen c. Elveţiei, par.52.
[20] A se vedea R. Anghel, Hotărârea CEDO în cauza Korošec c. Sloveniei. Drepturi de asigurări sociale acordate în considerarea stării de invaliditate. Posibilitatea de a contesta concluziile comisiei medicale. Încălcarea principiului egalităţii armelor prin respingerea cererii de a fi desemnat un expert independent în cauză” publicată în JurisClasor CEDO, octombrie 2015, şi Revista Forumul Judecătorilor nr.2/2015.
[21] Potrivit art. 72(2) din Regulamentul de funcţionare al Institutului, Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă are, în principal, următoarele atribuții: a) analizează și avizează din punct de vedere medical și metodologic cazurile propuse spre soluţionare; b) reexpertizează cazurile înaintate spre soluționare de către comisiile de avizare și control; c) soluţionează contestațiile depuse împotriva deciziilor medicale asupra capacitaţii de muncă emise de comisiile de avizare și control.
[22] Decizia nr.257 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.80 alin.(1) şi art.191 alin.(1) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art.110 alin.(3) din Legea asistenţei sociale nr.292/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.525 din 15.07.2014.