Hotărâri CEDO

Într-o decizie de inadmisibilitate recentă[1], pronunţată în cauza George Dumitrean c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat problema posibilităţii concedierii unui angajat care ocupă o funcţie eligibilă într-un sindicat din perspectiva dreptului la liberă asociere sindicală, protejat de art. 11 par.1 din Convenţie, atunci când concedierea a fost determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamant.

1. Prezentarea situaţiei de fapt

După data pensionării, reclamantul a încheiat cu fostul angajator un contract individual de muncă pe durată determinată, de un an, începând cu 1 februarie 2007. Contractul s-a încheiat în contextul în care angajatorul, societate cu capital majoritar de stat (Compania Naţională a Metalelor Preţioase şi Neferoase REMIN SA), care se afla în proces de lichidare a activităţii, a reîncadrat aproximativ 700 dintre foştii angajaţi, între care şi reclamantul, pentru conservarea utilajelor şi întreţinerea minelor.

La 20 iulie 2007, reclamantul a fost ales vicepreşedinte al organizaţiei sindicale pentru un mandat de patru ani.

La 15 octombrie 2007, reclamantul a fost concediat fără preaviz în cadrul unei importante reduceri de personal. Reclamantul a contestat decizia de concediere, susţinând, între altele, că măsura a fost ilegală prin neacordarea preavizului.

Printr-o hotărâre din 5 februarie 2008, tribunalul a respins contestaţia, cu motivarea că Ministerul Economiei şi Finanţelor a decis încetarea activităţii companiei, închiderea minelor şi concedierea întregului personal.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând dispoziţiile art.60 din Codul muncii, care interziceau concedierea membrilor de sindicat ce ocupau o funcţie de conducere, pe durata mandatului.

La 16 mai 2008, reclamantul a fost revocat din funcţia de conducere ocupată în cadrul organizaţiei sindicale.

Printr-o hotărâre definitivă din 27 mai 2008, recursul a fost respins cu motivarea că măsura concedierii a fost legală întrucât, în contextul reducerii progresive a personalului din cauza închiderii minelor, compania a procedat la o reducere a numărului de angajaţi de la 619 la 498 la 15 octombrie 2007, începând cu concedierea angajaţilor care, precum reclamantul, obţinuseră anterior pensia şi cumulau aceste venituri cu salariul. Curtea de apel a apreciat că, în consecinţă, funcţia electivă ocupată de reclamant în cadrul organizaţiei sindicale nu putea să constituie un obstacol pentru concediere. În plus, s-a reţinut că neacordarea preavizului nu determina nelegalitatea deciziei de concediere[2].

2. Aprecierile Curţii

Curtea a amintit că art.11 par.1 din Convenţie prezintă libertatea sindicală ca o formă sau un aspect particular al libertăţii de asociere; această normă nu asigură membrilor de sindicat un anumit tratament din partea statelor[3] (par.29).

Curtea a reamintit, de asemenea că, într-o cauză privind o cerere individuală, trebuie să se limiteze pe cât posibil, fără a omite contextul general, la examinarea problemelor generate de situaţia concretă cu care este sesizată[4] (par.30).

Curtea a reţinut în cauză că reclamantul a sesizat instanţele naţionale cu o contestaţie formulată împotriva deciziei prin care a fost concediat, care se întemeia, între altele, pe prevederile art.60 alin.1 lit.h) din Codul muncii,[5] ce limita posibilităţile de concediere a angajaţilor care ocupă o funcţie electivă într-o organizaţie sindicală. Curtea a arătat, însă că, în măsura în care reclamantul critică existenţa bazei legale a măsurii contestate în dreptul intern, revine în primul rând instanţelor naţionale sarcina de a interpreta şi aplica dreptul intern, în particular, atunci când trebuie elucidate aspecte neclare.[6] Curtea a reţinut, în acest sens, că instanţele naţionale, chemate să verifice condiţiile concedierii, au considerat că aceasta a fost determinată exclusiv de dificultăţile financiare ale societăţii pârâte şi făcea parte dintr-o acţiune mai amplă, în cadrul căreia societatea a concediat o importantă pare a angajaţilor săi, începând cu cei care, la fel ca şi reclamantul, beneficiau deja de pensie pe care o cumulau cu salariul (par.32).

Curtea a considerat că nu dispune de elemente care să o conducă la concluzia că instanţele naţionale ar fi soluţionat cauza în mod arbitrar, pentru a se îndepărta de constatările acestora[7]. În primul rând, Curtea a arătat că reclamantul nu a susţinut niciodată în faţa instanţelor naţionale că a fost concediat din cauza afilierii sale la un sindicat, a funcţiei sale elective deţinute în cazul sindicatului sau a activităţii sale sindicale. Curtea subliniază, o dată în plus, că niciun element al cauzei nu permite a se naşte ideea că instanţele naţionale au dat dovadă de arbitrariu în aprecierea probelor[8] (par.33).

Din elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea a constatat că reclamantul nu şi-a susţinut suficient şi nici într-un mod convingător argumentele potrivit cu care decizia de concediere contestată a adus atingere într-o manieră substanţială dreptului său la liberă asociere sindicală, astfel cum este consacrată de art.11 din Convenţie şi, mai mult, nu a fost împiedicat să îşi desfăşoare activităţile sindicale după concediere, continuând să îşi exercite funcţia şi după această dată, până la 16 mai 2008 (par.34).

În consecinţă, Curtea a stabilit că, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, reclamantul nu a demonstrat că decizia de concediere a constituit o ingerinţă care să afecteze în substanţa sa dreptul său de a desfăşura activităţi sindicale[9] (par.35).

3. Scurte observaţii referitoare la hotărâre

Pornind de la faptul că art. 11 par.1 din Convenţie nu impune statelor anumite măsuri de protecţie a membrilor organizaţiilor sindicale, inclusiv a celor ce ocupă funcţii elective în cadrul acestora, Curtea nu analizează situaţia reclamantului din perspectiva interdicţiei impuse de art.60 alin.1 lit.h) din Codul muncii (devenit după republicare art.60 alin.1 lit.g) cu privire la care sunt chemate să se pronunţe, în principiu, instanţele naţionale.

Ceea ce trebuie verificat, aşadar, este dacă măsura concedierii afectează în mod substanţial dreptul de asociere sindicală, din perspectiva art. 11 par.1 din Convenţie, independent de existenţa unor măsuri de protecţie în legislaţia internă şi respectarea lor de către autorităţile statului pârât, ceea ce înseamnă, pe cale de consecinţă, că încălcarea unor astfel de garanţii interne nu constituie în mod necesar o încălcare a art.11 par.1 din Convenţie.

Din acest motiv, Curtea a analizat în concret situaţia reclamantului, identificând drept relevante următoarele aspecte:

- reclamantul nu a invocat faptul că activitatea sa sindicală ar fi determinat concedierea, ci a invocat doar încălcarea în sine a interdicţiei concedierii angajaţilor care ocupă funcţii eligibile într-un sindicat, prevăzută de art.60 din Codul muncii, aspect pe care Curtea nu a considerat necesar să îl analizeze;

- din datele cauzei, nu rezultă că măsura concedierii ar fi fost determinată de activitatea sindicală desfăşurată de reclamant, existând elemente care să susţină concluzia că aceasta a avut drept cauză dificultăţile economice ale angajatorului şi a avut în vedere criterii obiective de selecţie a personalului concediat;

- concedierea nu a avut ca efect încetarea activităţilor sindicale.

Din această perspectivă, recenta constatare a neconstituţionalităţii art.60 alin.1 lit.g) din Codul muncii apare în concordanţă cu concluziile Curţii, în sensul că ea constituia o garanţie care nu era impusă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, inexistenţa garanţiilor prevăzute de art.60 alin.1 lit.g) din Codul muncii nu înseamnă că angajaţii care ocupă funcţii eligibile într-un sindicat nu beneficiază de protecţia împotriva concedierii abuzive[10] oferită de art. 11 par. 1 din Convenţie, însă în cazul în care instanţa, analizând în concret motivele concedierii, ar reţine că aceasta a fost determinată în realitate de activitatea sindicală a reclamantului, va avea posibilitatea să constate, dacă este cazul, că nu sunt îndeplinite condiţiile concedierii prevăzute de normele invocate ca temei de drept al deciziei contestate, în sensul că motivul invocat de angajator pentru încetarea raporturilor de muncă nu este real.