Hotărâri CEDO

Într-o hotărâre recentă[1], pronunţată în cauza Korošec c. Sloveniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să examineze din nou problema posibilităţii de contestare a deciziilor medicale prin care se stabileşte existenţa şi gradul unei stări de invaliditate.

În această cauză, Curtea a analizat respectarea principiului egalităţii armelor în procesul civil, din perspectiva posibilităţii reclamantului de a-şi susţine în faţa instanţei contestaţia având ca obiect concluziile unei comisii medicale care s-a pronunţat asupra stării sale de invaliditate în condiţiile în care nu i-a fost admisă cererea ca situaţia sa să fie analizată de un expert independent.

1. Prezentarea situaţiei de fapt

Reclamantul suferă e o afecţiune degenerativă, necesitând asistenţă permanentă. În anul 2006, Institutul de Asigurări pentru Pensii şi Invaliditate din Slovenia (în continuare Institutul) a stabilit în favoarea reclamantului o alocaţie pentru asistenţă şi îngrijire în cuantum de 70% din venitul de referinţă. În anul 2009, medicul reclamantului a formulat o cerere de majorare a alocaţiei în considerarea înrăutăţirii stării acestuia. Comisia medicală de stabilire a invalidităţii din cadrul Institutului a concluzionat că reclamantul nu necesită asistenţă permanentă, urmare a examinării acestuia şi a documentelor medicale, ţinând cont şi de opinia unor medici specialişti. Ca urmare, cererea reclamantului a fost respinsă de Institut. Contestaţia administrativă formulată de reclamant a fost respinsă pe baza concluziilor unei comisii medicale superioare din cadrul Institutului, comisie având o componenţă diferită faţă de cea dintâi.

Reclamantul a sesizat instanţa cu o contestaţie împotriva deciziei de respingere emise de Institut. În faţa instanţei, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize medicale de către un expert independent.

Contestaţia a fost respinsă de prima instanţă, după audierea reclamantului şi examinarea documentelor medicale. Instanţa a respins cererea de numire a unui expert independent, cu motivarea că opiniile de specialitate ale comisiilor medicale din cadrul Institutului, alături de restul probelor, sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantul nu necesită asistenţă medicală.

Reclamantul a atacat această hotărâre, criticând şi faptul că prima instanţă nu a numit un expert medical independent în condiţiile în care instanţa însăşi nu avea cunoştinţele de specialitate necesare. Apelul a fost respins cu motivarea că prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea pe concluziile comisiilor de examinare din cadrul Institutului, care au fost compuse din experţi capabili să evalueze nevoia reclamantului de asistenţă.

Reclamantul a sesizat Curtea Supremă cu o nouă cale de atac (pentru motive de drept), criticând hotărârile pronunţate pentru că nu au desemnat un expert independent, contrar jurisprudenţei acestei instanţe, care stabilise în trecut că opiniile comisiilor de stabilire a invalidităţii din cadrul Institutului nu pot fi considerate a fi independente în procedurile iniţiate împotriva deciziilor emise de Institut şi, ca urmare, nu pot fi folosite ca probe în aceste proceduri.

Curtea Supremă a respins recursul, reţinând că hotărârile atacate nu s-au abătut de la jurisprudenţa existentă.

Reclamantul a contestat prevederile legale incidente la Curtea Constituţională, care respins această cerere.

2. Opinia Curţii

Curtea a reţinut, cu caracter general, că deşi art.6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu stabileşte nicio regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluate ceea ce, în consecinţă, constituie obiect de reglementare pentru legislaţia naţională şi apreciere pentru instanţele naţionale. Acelaşi articol nu interzice instanţelor naţionale să se bazeze pe opiniile unor experţi prezentate de organisme specializate, pentru soluţionarea litigiilor cu care sunt sesizate, atunci când este necesar în considerarea naturii problemei analizate (par. 45)[2].

Oricum, Curtea apreciază că principiul egalităţii armelor, impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a îşi prezenta susţinerile în condiţii care nu îl pun într-un dezavantaj substanţial faţă de partea adversă (par. 46)[3].

Curtea reiterează faptul că opinia unui expert în medicină, care excede ariei de expertiză a judecătorului, este probabil să aibă o influenţă preponderentă asupra aprecierii situaţiei de fapt şi să fie considerată o probă esenţială[4] (par. 47).

În aceste condiţii, Curtea reiterează faptul că în jurisprudenţa sa a recunoscut că lipsa de neutralitate a unui expert desemnat în cauză poate, în anumite circumstanţe, să genereze o încălcare a principiului egalităţii armelor (par. 48)[5].

Aplicând aceste principii în cauză, Curtea reţine cu titlu preliminar incidenţa art.6 din Convenţie şi faptul că instanţele sesizate aveau jurisdicţie deplină asupra deciziilor adoptate de organismele administrative (par. 49, 50).

Curtea reţine în continuare că, în cauză, opiniile Comisiei Institutului nu au fost cerute de instanţă şi nici considerate în mod expres a fi rapoarte de expertiză dar au fost obţinute şi tratate în acest mod în procedurile pre-judiciare derulate de Institut şi au fost privite de instanţele naţionale ca probe constând în expertize medicale, astfel încât cauza prezintă similarităţi cu cele în care s-a analizat neutralitatea experţilor numiţi de instanţe[6] (par. 51).

În aceste condiţii, Curtea enunţă cei trei factori care trebuie analizaţi în acest caz (par. 52)[7]:

- natura activităţii încredinţate experţilor;

- poziţia experţilor în ierarhia părţii adverse;

- rolul experţilor în procedură, în particular importanţa dată de instanţă opiniei lor.

Referitor la primul factor, Curtea observă că sarcina comisiei era să ofere expertiză medicală Institutului atunci când acesta decidea asupra solicitărilor de drepturi întemeiate pe sistemul naţional de asigurări (par. 53).

Cu privire la al doilea factor, Curtea reţine că această comisie era dependentă de institut de vreme ce membrii săi erau numiţi de consiliul de conducere al Institutului, după propunerea formulată de directorul Institutului. Ca urmare, în opinia Curţii, metoda de numire dădea naştere în mod justificat suspiciunii reclamantului că membrii Comisiei nu ar fi imparţiali. Curtea arată însă că, deşi o astfel de suspiciune are o anumită importanţă, ea nu este decisivă, fiind relevant dacă dubiile născute de aparenţa existentă pot fi validate în mod obiectiv (par. 54)[8]

În legătură cu aceste elemente şi în referire la al treilea factor, Curtea consideră că din deciziile instanţelor naţionale sesizate rezultă că prima instanţă şi-a bazat soluţia pe opinia comisiei medicale, reţinând că, în procedura administrativă derulată de Institut, sarcina acestei comisii era să examineze dacă starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat într-o măsură care să justifice majorarea alocaţiei primite; membrii comisiei nu erau chemaţi să ofere consultanţă cu caracter general asupra unui anume subiect ci, mai degrabă, să formuleze concluzii asupra unor situaţii concrete şi să evalueze starea de sănătate a reclamantului; scopul era să asiste Institutul în luarea deciziei cu privire la dreptul reclamantului de a obţine o alocaţie mai mare raportat la starea certă de sănătate a acestuia la acel moment; concluziile comisiei au fost în mod direct decisive în analizarea drepturilor în cauză (par. 55)[9].

În continuare, Curtea observă că reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta concluziile comisiei, de vreme ce cererea sa de a fi desemnat un expert independent a fost respinsă cu motivarea că acea comisie deja a efectuat evaluarea adecvată a documentelor medicale din dosarul reclamantului, iar ulterior, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe stabilind, de asemenea, că aceasta fusese dată pe baza opiniei comisiei. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că opinia comisiei a constituit proba decisivă pe care s-au întemeiat instanţele naţionale pentru a soluţiona litigiul, în condiţiile în care, în mod cert, în cauză erau necesare cunoştinţele unui expert. Curtea mai arată că asemenea considerente reţinute de instanţele naţionale dovedesc rolul determinant al comisiilor de specialitate ale Institutului. În lumina acestor elemente, Curtea arată că audierea reclamantului şi luarea în considerare de instanţele naţionale şi a celorlalte probe existente în cauză nu sunt suficiente pentru a reţine că procedura a respectat cerinţele Convenţiei (par. 56).

Curtea a concluzionat, astfel, că poziţia procedurală a reclamantului nu poate fi considerată egală cu cea a părţii adverse, un organism de protecţie socială controlat de stat, astfel cum impune principiul egalităţii armelor (par. 56), constatând încălcarea art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

3. Scurtă analiză a hotărârii

În cauză, esenţial este că reclamantului nu i s-a admis de instanţele naţionale cererea de efectuare a unei expertize de specialitate cu privire la starea sa de sănătate de către un expert independent iar acestea şi-au întemeiat hotărârile pe concluziile unor comisii de specialitate aparţinând din punct de vedere organizatoric chiar instituţiei pârâte şi care nu au putut fi considerate a fi independente.

Este necesar însă a verifica în ce măsură cele stabilite de Curte au valoare de principiu sau sunt concluzii rezultate din situaţia particulară a cauzei, care pot fi valorificate doar într-o situaţie identică sau semnificativ similară, sens în care, pe lângă considerentele formulate în mod expres de Curte, pot fi utile într-o astfel de analiză şi alte aspecte care rezultă din cuprinsul hotărârii, în special din situaţia de fapt expusă.

Astfel, este de remarcat faptul că, în procedura judiciară analizată de Curte, instanţele nu au dispus efectuarea unei expertize de specialitate nici măcar de către un organism cu astfel de competenţă din cadrul instituţiei pârâte, bazându-se în soluţionarea cauzei chiar pe concluziile comisiilor medicale care fuseseră avute în vedere şi de instituţia pârâtă pentru respingerea cererii reclamantului.

Din considerentele hotărârii nu rezultă dacă exista posibilitatea legală de a fi numit de instanţă un expert independent sau cel puţin de a se solicita efectuarea unei expertize de către o comisie medicală superioară din cadrul Institutului sau a altei instituţii specializate în expertiza medicală, instanţele naţionale motivând respingerea cererii formulate de reclamant prin faptul că opiniile deja exprimate de comisiile medicale constituie probe suficiente.

Ca urmare, în această cauză, Curtea nu a avut ocazia de a analiza dacă principiul egalităţii armelor în procesul civil ar fi fost respectat în cazul în care, spre exemplu, o altă comisie medicală ar fi fost desemnată să efectueze expertiza în procedura judiciară şi în ce condiţii o astfel de comisie de expertiză ar fi îndeplinit criteriile de independenţă şi imparţialitate.

Este, de asemenea, relevant faptul că reclamantul a contestat decizia de respingere a cererii de acordare a unor drepturi de asigurări sociale, iar nu deciziile medicale în sine, contestarea concluziilor comisiilor medicale de specialitate fiind parte a criticilor formulate împotriva deciziei administrative a Institutului, ca urmare a faptului că aceasta se fonda pe acele opinii de specialitate.  

Din cuprinsul hotărârii nu rezultă dacă reclamantul avea posibilitatea să conteste în mod separat concluziile comisiei medicale, într-o procedură specială, sau numai în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei autorităţii competente de respingere a cererii de stabilire a drepturilor pretinse. Oricum, nici instanţele naţionale şi nici statul pârât nu au invocat inadmisibilitatea contestării deciziilor comisiilor medicale pe calea procedurală aleasă, dimpotrivă, aspectele invocate fiind analizate.

În acest sens, în hotărârea pronunţată în cauza Mihailov c. Bulgariei[10], Curtea a reţinut că decizia comisiei medicale trebuie să poată fi contestată în faţa unei instanţe cu jurisdicţie deplină.

Pe de altă parte, atunci când există o procedură jurisdicţională specială de contestare a deciziei medicale şi aceasta nu este contestată în termenul şi condiţiile legale, devenind definitivă, ea nu mai poate fi pusă în discuţie în cadrul unei proceduri judiciare în care se contestă decizia instituţiei competente de respingere a cererii de acordare a unor drepturi de asigurări sociale prevăzute pentru asiguraţii care se încadrează într-un grad de invaliditate, bazată pe o astfel de decizie medicală, întrucât s-ar nesocoti prevederile legale care impun formularea contestaţiei într-un anumit termen.

Această concluzie nu este contrară art.6 din Convenţie, întrucât există o procedură judiciară de contestare a deciziilor medicale, a cărei reglementare intră în competenţa statelor, iar nerespectarea termenelor impuse în mod rezonabil atrage sancţiunea decăderii, ceea ce nu este contrar prevederilor Convenţiei, Curtea reţinând în mod constant[11] că „dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece  reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 par. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat”.

Aşadar, important este a se stabili dacă acea comisie medicală pe ale cărei concluzii instanţa îşi fundamentează soluţia poate fi considerată independentă în raport cu instituţia publică pârâtă care este competentă să acorde anumite drepturi de asigurări sociale prevăzute în lege, în considerarea stării de invaliditate.

Un element important în analiza Curţii rezultă a fi modul în care membrii comisiei erau numiţi, reieşind din considerente că aceasta nu a acordat nicio relevanţă împrejurării că cele două comisii medicale (prima comisie şi cea de contestaţii) au avut o compunere diferită[12].

Este de remarcat însă faptul că, în sine, modul de numire a membrilor comisiilor şi faptul că acestea funcţionau în cadrul instituţiei pârâte, singure, nu sunt de natură a conduce la concluzia încălcării principiului egalităţii armelor în proces, şi nu au fost avute în vedere în mod izolat de Curte, ci în ansamblul tuturor circumstanţelor cauzei.

Apare a avea, totodată, o anumită relevanţă şi faptul că, anterior, Curtea Supremă stabilise în jurisprudenţa sa că opiniile comisiilor de stabilire a invalidităţii din cadrul Institutului nu pot fi considerate a fi independente în procedurile iniţiate împotriva deciziilor emise de Institut şi, ca urmare, nu pot fi folosite ca probe în aceste proceduri, putând fi valorificate numai în cadrul procedurilor administrative.

În sfârşit, Curtea a avut în vedere că pârâtul era o instituţie publică, rezultând că analiza respectării principiului egalităţii de arme în procesul civil ar putea fi diferită în cazul în care pârât ar fi o persoană privată (spre exemplu, dacă ar fi vorba de un litigiu privind încetarea raporturilor de muncă pentru incapacitatea angajatului de a îndeplini atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat ca urmare a survenirii unei stări de invaliditate).