Folosirea în procesul penal a declarației unui coinculpat, date în fața organelor de poliție, în lipsa unui avocat - cauza Mateiuc c. României, hotărârea din 28 aprilie 2015, cererea nr. 48968/08
JurisClasor CEDO - Septembrie 2015, 21
Autor: Cristi Ghigheci
Categorie: Hotărâri importante
Neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, prin folosirea declarației unui coinculpat, date în fața organelor de poliție, în lipsa unui avocat.
1. Situaţia de fapt
Reclamantul era inspector în cadrul Direcției Finanțelor Publice din județul Olt.
La data de 3 iulie 2006, G.S., un coleg al reclamantului a fost prins în flagrant când primea o sumă de bani din partea administratorului uneia din societățile comerciale verificate.
La data de 4 iulie 2006, G.S. a fost audiat de polițiști, în lipsa unui avocat, recunoscând că a primit sume de bani, împreună cu reclamantul, de la administratorii societăților comerciale. Reclamantul a fost, de asemenea, audiat de polițiști și a negat săvârșirea faptelor menționate.
La 5 iulie 2006, dosarul a fost înaintat parchetului competent să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunile de corupție.
Fiind audiat de procuror, în prezenta avocatului ales, reclamantul a negat săvârșirea faptelor.
G.S. a fost audiat de procuror, la 28 septembrie 2006, modificându-și declarația inițială, despre care a afirmat că a fost dată sub presiune.
Cei doi au fost trimiși în judecată în trei dosare distincte.
Printr-o hotărâre din 26.03.2007 reclamantul a fost achitat de Tribunalul Olt, pentru prima faptă, reținându-se că aceasta nu întrunește gradul de pericol social al unei infracțiuni. Hotărârea s-a întemeiat pe declarația dată de G.S. la poliție și pe alte declarații de martori. Curtea de Apel Craiova l-a condamnat pe reclamant la un an închisoare, hotărârea fiind menținută de instanța supremă.
Într-o a doua cauză, reclamantul a fost achitat printr-o hotărâre definitivă, pentru o faptă similară, considerându-se că aceasta nu întrunește gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Într-o a treia cauză, reclamantul a fost achitat, instanțele înlăturând declarația lui G.S., ca fiind dată în fața unui organ necompetent să efectueze urmărirea penală. Hotărârea a rămas definitivă.
2. Aprecierile Curţii asupra art. 6 par. 1 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns că prima judecata în prima cauză nu a fost echitabilă, deoarece nici un element de probă nu dovedea vinovăția sa. A susținut că erau contradicții între declarațiile succesive date de G.S. și că declarația care îl acuza trebuia înlăturată, fiind dată cu încălcarea regulilor procedurale. În sfârșit, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost judecat de trei ori pentru fapte pe care le considera identice, iar soluțiile instanțelor interne au fost contradictorii.
Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislaţia naţională
Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – spre exemplu, probe obţinute nelegal – pot fi admisibile, și nici dacă reclamantul este vinovat sau nu. Ea trebuie să examineze dacă procedura în ansamblul ei a fost echitabilă, fapt care implică și examinarea „nelegalității” invocate.
În stabilirea caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, trebuie analizat şi dacă a fost respectat dreptul la apărare, în special dacă reclamantul a avut posibilitatea să conteste autenticitatea unui mijloc de probă şi să ceară înlăturarea acestuia de la dosar. Art.6 din Convenție instituie în sarcina instanțelor interne o obligație de a efectua un examen efectiv cu privire la admisibilitatea și forța probantă a mijloacelor de probă și argumentelor părților, și a le aprecia pertinența. Fără a impune un răspuns detaliat cu privire la fiecare argument al părții care se consideră lezată, aceasta obligație presupune totuși un răspuns specific și explicit cu privire la mijloacele decisive pentru procedura în cauză (Garcia Ruiz c. Spaniei).
În speță, reclamantul s-a plâns de valoarea probantă diferită pe care instanțele interne au acordat-o declarației date de coinculpatul G.S. la data de 4 iunie 2006 în fața organelor de poliție. Acesta arată că, în cadrul primei proceduri, instanța și-a bazat hotărârea de condamnare pe această declarație, în timp ce în cadrul celor două proceduri ulterioare, având ca obiect fapte similare, instanțele au considerat această probă ilegală.
Curtea consideră că nu este atribuția sa de a se pronunța cu privire la legalitatea declarației date de G.S. în fața poliției; menirea sa constă mai degrabă în a examina dacă modul în care instanțele naționale s-au folosit de această probă, pentru a justifica condamnarea reclamantului, a fost conform cu principiile dreptului la un proces echitabil (Ulariu c. României). În această privință, Curtea notează că în cadrul primei proceduri desfășurate împotriva reclamantului, fiind achitat în prima instanță și condamnat în fața instanțelor superioare, acesta a putut să-și expună argumentele în cursul procedurii contradictorii desfășurate înaintea Înaltei Curți, care s-a pronunțat în ultimă instanță. Subliniază că Înalta Curte a analizat argumentele sale și le-a respins, printr-o hotărâre motivată corespunzător (Bycov c. Rusiei).
Curtea notează în special că, în cursul procesului, prima instanță s-a bazat pe declarația lui G.S., făcută în fața poliției, reținând că faptele imputate reclamantului sunt dovedite, dar că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; achitarea reclamantului nu a fost, așadar, întemeiată pe eventuala nelegalitate a acestei probe. Curtea observă, de asemenea, că și curtea de apel, și Înalta Curte au confirmat că declarația făcută de G.S. la 4 iulie 2006 în fața organelor de poliție a fost luată cu respectarea legii. Pentru a dispune condamnarea reclamantului, aceste instanțe s-au bazat pe un mijloc de probă a cărui legalitate nu era pusă la îndoială, din punctul lor de vedere. Curtea consideră că și concluziile ulterioare la care au ajuns instanțele, în cadrul celorlalte două proceduri distincte, în sensul că această probă ar avea un caracter ilegal, nu pot să afecteze echitatea primei proceduri, în ansamblul ei (a contrario S.C. IMH Suceava S.R.L. c. României).
Pe de altă parte, în ceea ce privește prima procedură, instanțele naționale au examinat mai multe elemente, printre care declarațiile administratorilor societăților comerciale care au fost controlate de reclamant și de G.S. și declarațiile celor doi angajați ai acestora. Nimic nu permite, așadar, să se tragă concluzia că aprecierea instanțelor naționale cu privire la elementele de probă prezentate în fața lor a fost arbitrară sau că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost respectat. În plus, Curtea observă că instanțele naționale au motivat corespunzător decizia lor, pentru fiecare din procedurile declanșate împotriva reclamantului, indicând dacă elementele de probă se coroborează sau nu cu alte elemente. În concluzie, chiar dacă infracțiunile imputate reclamantului în cadrul celor trei proceduri sunt identice, Curtea apreciază că acestea se disting în ceea ce privește elementele de probă din dosare.
Curtea a statuat că în cauză nu a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.