<<< Toate categoriile

Durata de aproximativ opt ani a procedurilor penale privind investigarea şi judecarea faptelor din decembrie 1989 nu este contrară Convenţiei – decizia de inadmisibilitate în cauza Stănculescu şi Chiţac c. României


JurisClasor CEDO - Aprilie 2015, 19

Prin decizia de inadmisibilitate parţială din 24 martie 2015, pronunţată în cauzele reunite Stănculescu c. României (cererea nr. 22555/09) şi Chiţac c. României (cererea nr.42204/09), Curtea a respins ca inadmisibile plângerile reclamanţilor privind încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul duratei procesului, apreciind că o perioadă totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetările penale şi procedura de judecată în două grade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, luând în considerare complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces precum şi pentru întreaga societate.

Anterior, în aceeaşi cauză, prin decizia de inadmisibilitate parţială din 3 iulie 2012, Curtea a respins ca inadmisibile plângerile reclamanţilor privind încălcarea art. 6 (par. 1,2,3 lit. b şi d), art. 7, art. 13, art. 14 (coroborat cu art. 6, art. 7 şi art. 3) din Convenţie și a hotărât comunicarea către Guvernul pârât a capătului de cerere referitor la încălcarea art.6 par.1 privind durata procedurilor judiciare.[1]

1. Circumstanţele cauzei

Cauza priveşte evenimentele din 16-22 decembrie 1989 de la Timişoara, în cadrul cărora s-a declanşat revolta populară care a condus la căderea regimului totalitar din România. La acel moment, reclamanţii Victor Atanasie Stănculescu şi respectiv Mihai Chiţac, erau înalţi ofiţeri militari care fuseseră trimişi la Timişoara pentru a suprima revolta, când, deschizându-se focul asupra participanţilor, au fost ucise 72 de persoane şi rănite alte 250 (cauza Asociaţia “21 decembrie 1989” şi alţii c. României, nr.33810/07 şi nr.18817/08, 21 mai 2011).

La 14 februarie 1990 a fost constituită Comisia pentru stabilirea adevărului cu privire la evenimentele din Timişoara care a recomandat începerea cercetărilor penale pentru a stabili responsabilitatea unor înalţi ofiţeri militari incluzând şi reclamanţii.

La data de 12 ianuarie 1990 Parchetul Militar a început cercetările penale cu privire la mai mulţi ofiţeri nominalizaţi de către Comisie şi a altor suspecţi. Unii dintre înalţii ofiţeri ai fostului regim au fost condamnaţi pentru rolul acestora în reprimarea revoltei.

Cercetările penale începute (la o dată neprecizată) împotriva reclamaţiilor au fost sistate de către Parchetul Militar la 29 martie 1996, însă, ulterior, acestea au fost reluate, astfel încât la 30 decembrie 1997 reclamanţilor li s-a prezentat materialul de urmărire penală şi au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită în contextul reprimării revoltei populare din decembrie 1989. Rechizitoriul avea aproximativ 50 de pagini iar dosarul de urmărire penală cuprindea mai multe volume, fiecare cu sute de pagini. În faza urmăririi penale fuseseră audiaţi 30 de martori iar 65 de persoane s-au constituit părţi civile în cauză.

La 15 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie (denumită astfel la acel moment), în complet de trei judecători, i-a condamnat pe reclamanţi pentru infracţiunile de omor deosebit de grav şi tentativă la omor deosebit de grav la câte 15 ani de închisoare, le-a aplicat pedepsele complementare constând în interzicerea unor drepturi civile şi degradarea militară. De asemenea, reclamanţii au fost obligaţi în solidar cu Ministerul Apărării la plata de despăgubiri către un număr de 217 persoane vătămate în timpul revoltei din decembrie 1989, corespunzător perioadei în care reclamanţii au deţinut funcţii de comandă asupra trupelor militare. Hotărârea a devenit definitivă la 25 februarie 2000 când au fost respinse recursurile formulate de reclamanţi, de Ministerul Apărări şi, respective, de către unele dintre părţile civile.

La 22 martie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General, a anulat hotărârile anterioare şi a trimis cauza din nou primei instanţe, reclamanţii fiind eliberaţi din executarea pedepsei.

În rejudecare, completul de trei judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice a reclamantului Stănculescu, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale (aceasta din urmă respingând excepţia de neconstituţionalitate la data de 7 iunie 2005), a admis cererea reclamanţilor de completare a probatoriului cu înscrisuri şi 14 martori, a procedat la ascultarea reclamanţilor inculpaţi şi la reexaminarea întregului material probator administrat în cursul urmăririi penale şi în prima etapă a procedurilor judiciare.

Prin hotărârea din 3 aprilie 2007 instanţa supremă i-a găsit vinovaţi pe reclamanţi de săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tentativă la omor deosebit de grav, condamnându-i la câte 15 ani închisoare şi aplicându-le totodată pedepsele complementare privind interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. Pe latură civilă instanţa a acordat despăgubiri părţilor civile în aceleaşi condiţii ale hotărârii din 15 iulie 1999, luându-se act că Ministerul Apărării plătise deja sumele stabilite. Prin decizia definitivă din 15 octombrie 2008 completul de 9 judecători a respins recursul, reclamanţii fiind încarceraţi din nou.

2. Asupra art. 6 par.1 din Convenție privind durata procesului

Reclamanţii s-au plâns de faptul că procedurile penale desfăşurate împotriva lor au durat prea mult încălcându-se prevederile art. 6 par.1 din Convenţie.

Guvernul a contestat susţinerile reclamanţilor precizând că pentru aceştia procedurile penale nu au început decât la data de 30 decembrie 1997 având în vedere că nici o acuzaţie oficială nu a fost formulată împotriva acestora anterior acestei date, în condiţiile în care Comisia pentru stabilirea adevărului nu era o autoritate cu atribuţii de investigaţii, ci doar în a stabili adevărul cu privire la evenimentele din anul 1989, astfel că procedura urmată de aceasta nu intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie.

Curtea a reiterat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurilor trebuie realizată în lumina circumstanţelor cauzei şi prin raportare la criteriile privind complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor, precum şi miza procesului pentru reclamanţi (cauza I.J.L. şi alţii c. Regatului Unit, nr.29522/95, nr.30056/96 şi nr.30574/96, par.133).

Curtea a constatat că cercetările penale au fost realizate de către Parchet în perioadele 1990 - martie 1996 şi octombrie - decembrie 1997 iar, subsecvent, procedurile au continuat în faţa instanţelor naţionale în perioada 30 octombrie 1997-25 februarie 2000, în primul ciclu procesual, şi respectiv 22 martie 2004 - 15 octombrie 2008, în rejudecare.

În condiţiile în care reclamanţii au omis să precizeze Curţii data exactă la care au fost notificaţi oficial despre existenţa cercetărilor penale efectuate cu privire la aceştia, Curtea a apreciat că momentul de început al procedurii penale ce trebuie luat în considerare este data de 28 octombrie 1997, când procurorul a dispus reluarea cercetărilor.

De asemenea, Curtea a precizat că procedurile desfăşurate de Comisia pentru stabilirea adevărului nu cad sub incidenţa art.6 din Convenţie, având în vedere că nu a fost formulată oficial nici o acuzaţie împotriva reclamanţilor la acel moment iar aceştia nu au furnizat informaţii în legătură cu data exactă la care au fost informaţi cu privire la existenţa investigaţiilor împotriva lor.

Totodată, Curtea a respins susţinerile celui de-al doilea reclamant potrivit căruia cei opt ani dintre momentul evenimentelor (1989) şi formularea oficială a acuzaţiei penale (1997) trebuie luaţi în calculul duratei procesului, Curtea argumentând că, pe de o parte, nu poate fi pus semnul egalităţii între informaţia publică despre cercetările privind înalţi ofiţeri implicaţi în evenimentele de la Timişoara şi formularea, în mod oficial, a unei acuzaţii concrete la adresa reclamanţilor, iar, pe de altă parte, în perioada în care reclamanţii ar fi suferit-potrivit susţinerilor acestora - o anxietate determinată de existenţa investigaţiilor ce priveau evenimentele din 1989, aceştia continuau în anii 90 să ocupe funcţii importante în noul Guvern al României.

Curtea a constatat că în procedura judiciară în faţa instanţelor naţionale a avut o durată de aproximativ doi ani, în primul ciclu procesual iar, ulterior, cu ocazia rejudecării, puţin peste patru ani şi jumătate, rezultând astfel o durată totală de aproximativ şase ani şi jumătate, procedura desfăşurându-se în două grade de jurisdicţie.

Curtea a subliniat că este conştientă de complexitatea cauzei pentru organele de cercetare penală, evenimentele implicând trei sute de victime, decedate sau rănite, precum şi un mare număr de participanţi. Tot astfel, Curtea a reamintit că, astfel cum a stabilit în soluţionarea celorlalte capete de cerere formulate în cauză (cauza Stănculescu şi Chiţac c. României, nr.22555/09 şi nr.42204/09, decizia din 3 iulie 2012, par.59, 63, 67, 69 şi 70) procedurile judiciare au avut un caracter echitabil iar erorile procedurale au fost remediate cu ocazia rejudecării cauzei. De asemenea, nu au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de către autorităţi.

Curtea a precizat că - deşi îşi au originea în aceleaşi evenimente - prezenta cauză se diferenţiază de cauza Şandru şi alţii c. României (nr.22465/03, 8 decembrie 2009), în care s-a constatat încălcarea a art. 2 din Convenţie, în latura sa procedurală, din cauza manierei în care s-au desfăşurat investigaţiile penale, incluzând durata acestora. În cauza Şandru şi alţii, Curtea a examinat procedurile penale din punctul de vedere al victimelor represiunii armate şi cu privire la care procedurile penale au durat în mod semnificativ mai mult decât în prezenta cauză. De asemenea, durata procedurii nu a fost singurul argument care a determinat Curtea să constate o încălcare a Convenţiei în cauza Şandru şi alţii, în care Curtea a analizat respectarea Convenţiei din perspectiva art.2, spre deosebire de prezenta cauză în care examinarea a privit exclusiv art. 6 par.1.

În lumina tuturor argumentelor, Curtea a apreciat că o perioadă de aproximativ şase ani şi jumătate, necesari instanţelor naţionale pentru a judeca în două grade de jurisdicţie, este în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii.

Mai mult, chiar luând în considerare şi cei doi ani din faza cercetărilor penale (dintre 20 iunie 1994 - data ratificării Convenţiei şi 29 martie 1996 - data sistării investigaţiilor), Curtea a concluzionat că o durată totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetări penale şi procedura de judecată în două grade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, având în vedere complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces precum şi pentru întreaga societate (mutatis mutandis, cauza Năstase c. României, nr.80563/12, decizia din 18 noiembrie 2014, par.86-87).

Prin urmare Curtea a respins cererea ca inadmisibilă.

 



[1]A se vedea V. Bozeșan, Absenţa oricărui indiciu de arbitrariu în procedurile naţionale – decizia de inadmisibilitate parţială în cauzele reunite Victor Atanasie Stănculescu c. României şi Mihai Chiţac c. României, Revista JurisClasor CEDO – Ianuarie 2013, www.hotararicedo.ro [ultima accesare 18 aprilie 2015].