<<< Toate categoriile

Neepuizarea căilor de atac interne, în situația invocării pentru prima oară a lipsei de imparțialitate a unor judecători ai instanței de recurs abia printr-o contestație în anulare formulată împotriva deciziei irevocabile prin care s-a soluționat cauza - decizia de inadmisibilitate în cauza Ion Sgaibă c. României


JurisClasor CEDO - Februarie 2015, 22

Prin decizia de inadmisibilitate din 27 ianuarie 2015, din cauza Ion Sgaibă împotriva României (cererea nr. 6005/05), s-a constatat neepuizarea de reclamant a căilor de atac interne, acesta omițând să formuleze o cerere de recuzare a doi judecători care au participat atât la prima judecare a recursul său, cât și la rejudecarea acestuia, după admiterea unei contestații în anulare. În cazul în care dreptul intern oferă posibilitatea de a elimina motivele de îngrijorare cu privire la imparțialitatea instanței sau a unui judecător, un reclamant care crede cu adevărat că există temeiuri rezonabile din acest punct de vedere ar trebui să le invoce cu prima ocazie, iar nu prin formularea unor căi extraordinare de atac.

Prezentarea situației de fapt

La 15 aprilie 2003, reclamantul a formulat o contestație în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Gorj, invocând modul eronat în care pensia sa a fost calculată începând cu luna decembrie 2002. A menționat că drepturile de pensie au fost determinate prin înmulțirea punctului de pensie, stabilit prin hotărâre de guvern, cu punctajul mediu anual. Însă nivelul punctului de pensie utilizat pentru calcularea pensiei sale, începând cu decembrie 2002, a scăzut progresiv față de cel de la 1 aprilie 2001 și au existat erori în calculul pensiei, ceea ce înseamnă că sumele care au fost plătite efectiv în perioadele iunie - decembrie 2001, martie - decembrie 2002 și martie - mai 2003 au fost mai mici decât sumele ce s-ar fi obținut prin înmulțirea cele doi indicatori anterior precizați, luați în considerare și de casa de pensii. De asemenea, valoarea punctului de pensie era discriminatorie și afecta persoanele care s-au pensionat între 1 ianuarie 1999 și 31 martie 2001.[1]

Printr-o sentință pronuțată la 23 mai 2003, Tribunalul Gorj a respins contestația, considerând că, deși nivelul punctului de pensie era mai redus în ianuarie 2003, acest fapt nu a determinat vreo diferență reală a cuantumului pensiei plătite în perioada decembrie 2002 - ianuarie 2003, așadar pretențiile erau nefondate.

Reclamantul a formulat recurs, susținând că argumentele sale nu au fost examinate în mod corespunzător. Tribunalul nu a luat în considerare faptul că reducerea nivelului punctului de pensie era discriminatorie și nici alegația potrivit căreia pensia plătită efectiv pentru anumite perioade nu corespundea sumei rezultate prin înmulțirea celor doi indicatori relevanți.

Printr-o decizie irevocabilă pronunțată la 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova, în complet format din trei judecători, și anume E.C., D.U. și D.S., a respins recursul reclamantului ca nefondat, considerând că pensia a fost calculată în funcție de suma la care a avut dreptul la 31 decembrie 2002, scăzând contribuția obligatorie la asigurările de sănătate.

Reclamantul a formulat contestație în anulare, susținând că instanța de recurs nu a examinat toate argumentele sale. Printr-o decizie irevocabilă din 27 ianuarie 2004, Curtea de Apel Craiova, în complet format din trei judecători, inclusiv D.S. și D.U., a admis contestația în anulare, considerând că unul dintre argumentele reclamantului cu privire la modul în care drepturile sale de pensie au fost calculate nu a fost examinat în mod corespunzător. Curtea de Apel Craiova a reținut cauza pentru soluționarea recursului și a stabilit un prim termen de judecată la 24 februarie 2004. Procesul a durat până la 15 iunie 2004, fiind fixate mai multe termene, reclamantul participând la toate ședințele de judecată. Din complet au făcut parte și judecătorii D.S. și D.U..

Printr-o decizie irevocabilă pronunțată la 15 iunie 2004, Curtea de Apel Craiova a respins recursul, ca nefondat. S-a constatat că pensia reclamantului a fost corect calculată, potrivit legii aplicabile, iar drepturile sale nu au fost diminuate prin recalculare. Reclamantul recurent a formulat mai multe acțiuni pentru recalcularea drepturilor sale de pensie, în cauză pronunțându-se definitiv și irevocabil Tribunalul Gorj, la 30 mai 2003.

Reclamantul a formulat o nouă contestație în anulare, arătând că doi dintre judecătorii care au soluționat recursul erau lipsiți de imparțialitate, pentru că se pronunțaseră anterior în cauză iar noua decizie din 15 iunie 2004 o contrazicea pe aceea din 27 ianuarie 2004, prin care s-a constatat că nu exista o discrepanță între pensia plătită efectiv și suma care ar fi rezultat dintr-un calcul propriu-zis. De asemenea, s-a menționat că instanța de recurs nu a ținut seama de raportul de expertiză întocmit și nu a motivat contradicțiile dintre raportul de expertiză și noua decizie de pensie. La 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel Craiova a respins contestația în anulare, considerând că toate motivele de recurs au fost examinate în mod corespunzător.

Argumentele părților

Reclamantul a invocat încălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 par. 1 din Convenție, întricât procesul nu a avut un caracter echitabil: instanțele judecătorești naționale au omis să examineze toate argumentele sale, au fost lipsite de imparțialitate și independență, iar doi dintre judecătorii care au soluționat recursul său în rejudecarea după admiterea contestației în anulare, s-au pronunțat deja asupra primului recurs. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost supus unui tratament discriminatoriu prin modul în care drepturile de pensie au fost stabilite în raport cu drepturile persoanelor care s-au pensionat la date diferite de data deschiderii drepturilor sale de pensie.

Guvernul a solicitat respingerea plângerii, pentru depășirea termenului de șase luni de sesizare a Curții, arătând că data de la care se calculează termenul feste aceea a pronunțării deciziei Curții de Apel Craiova din 15 iunie 2004, iar nu a deciziei din 9 noiembrie 2004, prin care s-a respins contestația în anulare. În ceea ce privește plângerea reclamantului privind lipsa de imparțialitate a instanțelor interne, Guvernul a susținut că acesta nu a epuizat căile de atac interne. Cu toate că ar fi putut ridica acest aspect în fața Curții de Apel Craiova, în orice moment, după 27 ianuarie 2004, reclamantul a prezentat argumentul pentru prima dată în contestația în anulare formulată împotriva deciziei din 15 iunie 2004. Reclamantul ar fi putut recuza judecătorii sau cere strămutarea judecății cauzei, în temeiul Codului de procedură civilă în vigoare la data respectivă. În cauză, se concluzionează că este vorba de un exemplu clasic în care reclamantul este nemulțumit de soluția dată cererii sale de chemare în judecată.

Reclamantul a contestat argumentele Guvernului și a susținut că nu a invocat aspecte cu privire la lipsa de imparțialitatea judecătorilor, deoarece nu era asistat de un avocat și a considerat că instanțele au obligația de a-i apăra drepturile. În plus, motivele de recurs nu au fost examinate în mod corespunzător de instanțele naționale.

Aprecierile Curții

Asupra excepției de tardivitate

Curtea a reiterat faptul că perioada de şase luni începe să curgă din ziua în care reclamantul sau/şi reprezentantul său au cunoscut în mod suficient existenţa deciziei interne definitive (Koç și Tosun c. Turciei, decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2008). Este în sarcina Statului, care invocă omisiunea respectării termenului de şase luni, obligația de a identifica data la care reclamantului i-a devenit cunoscută decizia definitivă a instanței naționale (Ali Şahmo c. Turciei, decizia de inadmisibilitate din 1 aprilie 2003). În conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea a arătat că o cerere de rejudecare a cauzei sau similară, inclusiv căile de atac extraordinare, nu poate, ca regulă generală, să fie luată în considerare în scopul aplicării art. 35 din Convenție, pentru a permite extinderea termenului de şase luni (Berdzenishvili c. Rusiei, decizia de inadmisibilitate din 29 ianuarie 2004).

În speță, Curtea constată însă că reclamantul a luat cunoștință de decizia din 15 iunie 2004 abia la 28 august 2004, așa cum rezultă din copia deciziei prezentată de acesta și atașată la dosarul cauzei. În consecință, chiar și fără a lua în considerare decizia din 9 noiembrie 2004, reclamantul a respectat termenul de șase luni.

Asupra excepției de neepuizare a căilor de recurs interne

Curtea reaminteşte că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este acela de a permite autorităţilor naţionale (în special autorităţilor judiciare) să analizeze capătul de cerere privind încălcarea unui drept protejat de convenţie şi, după caz, să repare încălcarea înaintea sesizării Curţii cu privire la aceasta [Kudła c. Poloniei (MC), nr. 30210/96, par. 152]. Din moment ce există la nivel naţional o acţiune care să permită instanţelor interne să analizeze cel puţin în esenţă argumentul referitor la încălcarea unui drept protejat de Convenţie, trebuie exercitată mai întâi acea acţiune [Azinas c.Ciprului (MC), nr. 56679/00, par. 38, hotărârea din 28 aprilie 2004].

În plus, Curtea a statuat că existența unor proceduri interne pentru asigurarea imparțialității, și anume normele care reglementează recuzarea judecătorilor, reprezintă un factor relevant. Existența unor astfel de norme dovedește preocuparea legiuitorului național de a înlătura toate îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitatea judecătorului sau a instanței în cauză, și constituie, de asemenea, o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor unor astfel de situații (Mežnarić c. Croației, par. 27, hotărârea din 15 iulie 2005). Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când dreptul intern oferă posibilitatea de a elimina îngrijorarea reclamantului cu privire la imparțialitatea instanței sau a unui judecător, ar fi de așteptat ca un reclamant, care a crezut cu adevărat că au existat motive rezonabile în acest sens, să le invoce la prima ocazie.

În ceea ce privește plângerea reclamantului privind lipsa de imparțialitate a instanțelor judecătorești naționale care au soluționat recursurile, Curtea constată că judecătorii D.S. și D.U. au participat la judecată nu numai cu privire la primul recurs, dar și referitor la contestația în anulare formulată împotriva deciziei pronunțate în acest recurs. Aceiași judecători au soluționat recursul și după anularea deciziei pronunțate în primul recurs. Reclamantul nu a susținut că nu a avut cunoștință de compunerea completelor, mai mult decât atât, a participat personal la fiecare ședință de judecată la Curtea de Apel Craiova. Rejudecarea recursului a durat între 24 februarie 2004 și 15 iunie 2004, perioadă în care reclamantul nu i-a recuzat pe judecătorii D.S. și D.U., fiind conștient de implicarea lor anterioară în cauză, acesta invocând pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorilor, pentru prima dată, în cadrul celei de a doua contestații în anulare depuse la Curtea de Apel Craiova. De asemenea, nu a apelat la posibilitatea strămutării judecății cauzei, dacă avea temeri rezonabile legate de faptul că procedura echitabilă ar putea fi afectată de prezența celor doi judecători în complet.

În consecință, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru care reclamantul să nu fi putut formula o cerere pentru îndepărtarea judecătorilor D.S. și D.U. în timpul perioadei de aproape patru luni în care judecarea recursului, după admiterea contestației în anulare, se afla pe rolul completului de judecată care îi includea și pe judecătorii D.S. și D.U.. Reclamantul a solicitat îndepărtarea celor doi judecători numai în a doua contestație în anulare, deși, în temeiul art. 317 din Codul de procedură civilă, nu putea invoca acest aspect direct în cadrul contestației în anulare dacă ar fi avut posibilitatea de a invoca neregularitatea în fața instanței de recurs care a pronunțat decizia irevocabilă.

Curtea se așteaptă ca, în cazul în care dreptul intern oferă posibilitatea de a elimina motivele de îngrijorare cu privire la imparțialitatea instanței sau a unui judecător, un reclamant care crede cu adevărat că există temeiuri rezonabile din acest punct de vedere să le invoce cu prima ocazie. Acest lucru ar permite autorităților naționale, mai presus de toate, să examineze plângerile reclamantului la data faptelor și să se asigure că drepturile sale au fost respectate.

În speță, însă, reclamantul nu a invocat aceste aspecte în fața instanței care a rejudecat recursul, după admiterea contestației în anulare, iar în lipsa unei explicații satisfăcătoare referitoare la motivul pentru care nu a realizat acest lucru sau a oricărui indiciu că, în cauza de față, aceste măsuri nu ar fi fost accesibile și eficiente, Curtea constată că acest capăt de cerere trebuie respins, în temeiul art. 35 par. 1 și 4 din Convenție, pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Asupra alegației referitoare la neexaminarea de instanțele judecătorești naționale a argumentelor esențiale invocate de reclamant

Curtea reiterează faptul că art. 6 par. 1 din Convenție implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Perez c. Franţei (MC), par.80, Buzescu c. României, par. 63, hotărârea din 24 mai 2005). Cu toate acestea, obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Van der Hurk c. Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, par. 59 și 61; Burg c. Franței, decizie de inadmisibilitate, nr. 34763/02). Măsura în care această obligație de motivare se aplică poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să fie determinată în funcție de circumstanțele cauzei (Ruiz Torija c. Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, par. 29, și Hiro Balani c. Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, par. 27).

În speță, Curtea constată că, în cadrul contestației în anulare, Curtea de Apel Craiova a concluzionat că a omis să examineze unul dintre argumentele reclamantului privind recalcularea drepturilor sale de pensie cu ocazia examinării recursului. Prin urmare, a reținut cauza pentru rejudecarea recursului, iar prin noua decizie pronunțată, instanța internă a răspuns tuturor argumentele reclamantului și a respins cererea cu o motivare clară, deși succintă, care pare a nu fi nici arbitrară, nici dată cu încălcarea normele aplicabile din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanțele speței, nu se poate susține că instanțele judecătorești naționale nu au examinat în mod corespunzător, în esență, argumentele reclamantului. Curtea constată că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție, fiind vădit nefondat.

Cu privire la celelalte pretinse încălcări

Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost supus unui tratament discriminatoriu prin modalitatea în care dreptul său de pensie a fost stabilit, comparativ cu persoanele care au pensionat la date diferite.

Având în vedere toate materialele aflate în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea a constatat că nu există nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de aceste dispoziții.

Ca atare, plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.

 


[1] Notă: Textul deciziei de inadmisibilitate este sumar, iar situația expusă are probabil în vedere dispozițiile H.G. nr. 781/2001 privind indexarea pensiilor din sistemul public de pensii si a unor venituri ale populatiei pentru trimestrul III al anului 2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 502 din 27 august 2001. În baza acestui act normativ, începând cu luna septembrie 2001, pensionarii din sistemul public de pensii, ale căror cuantumuri de pensie cuvenite sau aflate în plată sunt mai mici sau egale cu 5.079.198 lei, reprezentând echivalentul în lei, la data de 31 august 2001, al unui punctaj mediu anual de 3 puncte, beneficiau de indexarea pensiilor. Valoarea unui punct de pensie se actualiza prin indexare cu 4,1%. Valoarea actualizată a punctului de pensie era de 1.762.482 lei și nu includea contribuția pentru asigurările sociale de sănătate. În cazul persoanelor al căror punctaj mediu anual a fost stabilit conform prevederilor art. 180 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, pensia indexată rezulta din aplicarea valorii actualizate a punctului de pensie asupra punctajului mediu anual. Cuantumul pensiei cuvenite sau aflate în plată, pentru pensionarii al căror punctaj mediu anual, stabilit conform prevederilor art. 180 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare de 3 puncte, nu putea fi mai mic decât cuantumul actualizat aferent punctajului mediu anual de 3 puncte, în sumă de 5.287.446 lei. Persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 ianuarie 1999 - 31 martie 2001 și ale căror cuantumuri sunt mai mari decât cuantumul corespunzator punctajului mediu estimat la data de 31 august 2001 nu beneficiau de prevederile hotărârii. Pentru un tablou exact al evoluției valorii punctului de pensie în perioada 2001-2014, a se vedea pagina web http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/protectie_sociala/pensii/2014- actualizare/2014_Evolutia_valorii_punctului_de_pensie.pdf [accesată ultima dată la 22.02.2015].