Hotărâri CEDO

Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Lavric c. României (cererea nr.22231/05), Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin faptul că instanţa naţională nu a sancţionat afirmaţiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în legătură cu funcţia sa de procuror.

1. Situaţia de fapt

Reclamanta, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, a dispus trimiterea în judecată a unei persoane (A.B.), în baza unui rechizitoriu întocmit la data de 17 ianuarie 2000, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii şi distrugere, iar la data de 20 septembrie 2001 Judecătoria Ploieşti a condamnat-o pe A.B. la şase luni închisoare pentru fiecare infracţiune, sentinţă menţinută de Tribunalul Prahova. Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul lui A.B. cu privire la infracţiunea de distrugere, constatând intervenită prescripţia răspunderii penale cu privire la această infracţiune.

Un alt rechizitoriu emis de reclamantă împotriva lui A.B., la data de 25 iulie 2001, în cadrul unei alte proceduri, a fost infirmat de prim-procuror, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

La data de 7 februarie 2002, în cadrul procedurii disciplinare iniţiate împotriva reclamantei, ca urmare a plângerii formulate de A.B., s-a reţinut că reclamanta nu a săvârşit nicio abatere disciplinară.

La data de 13 februarie 2002 şi respectiv la 22 februarie 2002, jurnalistul A.S. a publicat, în cadrul ziarului naţional R.L., două articole critice la adresa reclamantei în legătură cu activitatea acesteia în cadrul procedurilor judiciare desfăşurate împotriva lui A.B.

Primul articol-intitulat „Corupţie judiciară. Procurorul L. a falsificat două rechizitorii! O persoană nevinovată a fost condamnată la închisoare” conţinea referiri la falsificarea rechizitoriului din data de 25 iulie 2001 precum şi la faptul că A.B. ar fi fost o persoană nevinovată, care a devenit victima acţiunilor de corupţie ale reclamantei. În opinia jurnalistului, împrejurarea că rechizitoriul din 25 iulie 2001 a fost infirmat de procurorul ierarhic dovedeşte faptul că acesta a fost falsificat şi că poate fi considerat un „rebut profesional”.

Tot în cuprinsul respectivului articol, în cadrul unei secţiuni intitulate „Excludere din magistratură”, jurnalistul a făcut referire la „procurorul măsluitor” care nu a reuşit să trimită în judecată pe A.B. în baza „rechizitoriului falsificat”, cu trimitere la procedura disciplinară începută împotriva acestuia.

Al doilea articol, intitulat „E.L. procurorul care falsifică rechizitorii”, conţinea afirmaţii privitoare la influenţa asupra reclamantei pe care ar fi avut-o o altă persoană S.E., direct interesată în cauza care a condus la condamnarea lui A.B. Potrivit jurnalistului, reclamanta ar fi primit de la S.E., în mod repetat, bunuri sub forma unor produse alimentare pe care S.E. le-ar fi adus la locuinţa reclamantei.

La data de 15 aprilie 2002 reclamanta a formulat plângere penală împotriva jurnalistului A.S. pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, solicitând şi daune morale în cuantum de 1.000.000 lei (ROL).

Judecătoria Călăraşi l-a condamnat pe jurnalistul A.S. la plata unei amenzi penale în cuantum de 10.000.000 ROL, pentru infracţiunea de calomnie, iar societatea editoare a fost obligată în solidar cu jurnalistul la plata sumei de 300.000.000 ROL către reclamantă, cu titlu de daune morale, apreciind că, prin articolele sale, jurnalistul a depăşit limitele criticii admisibile prevăzute de art.10 din Convenţie.

Prin decizia din 28 decembrie 2004 Tribunalul Hunedoara a admis calea de atac şi, după rejudecare, l-a achitat pe jurnalistul inculpat şi a respins acţiunea civilă, reţinând că jurnalistul doar a furnizat elemente privitoare la situaţia lui A.B., astfel cum acestea rezultau din actele dosarului.

Tribunalul a calificat afirmaţiile jurnalistului din cuprinsul articolelor ca fiind judecăţi de valoare şi a reţinut că expresiile utilizate trebuie apreciate în legătură cu funcţia presei într-o societate democratică de a comunica informaţii şi idei privitoare la teme de interes general, cum ar fi cea a administrării justiţiei, aplicabilă în cauză, jurnalistul recurgând la doza de exagerare şi provocare ce-i este recunoscută.

2. Asupra art. 8 din Convenţie

Reclamanta, întemeiat pe prevederile art. 8 din Convenţie, a invocat încălcarea dreptului la protecţia reputaţiei şi demnităţii sale ca urmare a publicării articolelor din 13 şi 22 februarie 2002 care nu au fost doar insultătoare şi defăimătoare ci şi scrise cu rea-credinţă.

Curtea a reiterat că, deşi scopul art. 8 din Convenţie îl reprezintă protecţia particularilor împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta impune statelor contractante obligaţii pozitive pentru asigurarea unei protecţii efective a vieţii private şi de familie. Aceste obligaţii pozitive presupun adoptarea de măsuri apte să asigure respectul vieţii private şi de familie, inclusiv în sfera relaţiilor dintre particulari (cauza Dickson c. Regatului Unit, nr.44362/04, par.70).

Instanţa de contencios european a considerat că în prezenta cauză sunt angajate obligaţiile pozitive ale statului pe temeiul art. 8 din Convenţie pentru asigurarea protecţiei efective a dreptului reclamantei la viaţă privată şi, în special, a dreptului acesteia la protecţia reputaţiei sale. În acest sens, Curtea a reamintit că, pentru a atrage aplicabilitatea art. 8 din Convenţie, un atac la onoarea sau reputaţia unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să se manifeste într-o manieră susceptibilă de a cauza un prejudiciu în exercitarea dreptului la respectul vieţii private.

Curtea a subliniat că principiile vizând obligaţiile pozitive sunt similare cu acelea referitoare la obligaţiile negative ale statului, în sensul că trebuie asigurat un echilibru rezonabil între interesele aflate în conflict şi anume între, pe de o parte, dreptul reclamantei la protecţia reputaţiei sale şi, pe de altă parte, libertatea de exprimare a jurnalistului şi a societăţii editoare.

În cauză, Curtea a reţinut că articolele respective se refereau la activitatea profesională a reclamantei, în calitatea sa de procuror, funcţie cu referire la care trebuie avut în vedere rolul său de a contribui la o bună administrare a justiţiei.

În acest context, Curtea a subliniat că nu există nici o îndoială că într-o societate democratică publicul este îndrituit să comenteze şi să critice activitatea de administrare a justiţiei precum şi persoanele oficiale implicate în aceasta. Însă această critică nu poate depăşi anumite limite, tot astfel cum este în interesul general ca procurorii sau judecătorii să se bucure de încrederea publicului, ceea ce face necesar ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate (Lesnik c. Slovaciei, nr.35640/97, par.54)

În cauză, Curtea a constatat că, în timp ce prima instanţă naţională a reţinut că afirmaţiile jurnalistului erau nefondate, instanţa de control judiciar le-a calificat ca fiind simple judecăţi de valoare.

Reamintind distincţia clară dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete, Curtea a subliniat că inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarcei, nr.49017/99, [MC], par.76)

Referindu-se la criticile aduse prin articolele respective, Curtea nu a fost convinsă că afirmaţiile făcute de jurnalistul A.S. puteau fi considerate simple judecăţi de valoare.

Curtea a constatat că articolele în cauză conţineau acuzaţii cu privire la o conduită nelegală şi improprie a reclamantei în exerciţiul funcţiei sale de procuror, care ar fi abuzat de prerogativele sale aducându-i lui A.B. acuzaţii de natură penală, în mod nelegal. De asemenea jurnalistul a mai afirmat că reclamanta a fost implicată în luare de mită şi în falsificarea rechizitoriilor cu privire la A.B. Aceste acuzaţii reprezintă, în viziunea Curţii, afirmarea unor fapte în legătură cu care instanţă naţională de ultim grad nu a solicitat dovezi relevante.

 Curtea a apreciat că acuzaţiile privitoare la pretinsele acte de corupţie şi incompetenţă ale reclamantei aveau un caracter grav putând afecta activitatea profesională a acesteia şi distruge reputaţia sa.

În condiţiile în care statutul de politician sau de figură publică a unei persoane nu exonerează pe autorul criticii de obligaţia de a furniza o bază factuală minimală în susţinerea afirmaţiilor sale, chiar în cazul în care alegaţiile pot fi considerate simple judecăţi de valoare şi nu imputaţii de fapt, Curtea a remarcat că prima instanţă naţională a reţinut că nu exista vreo probă că reclamanta ar fi săvârşit vreo abatere disciplinară sau faptă penală în legătură cu activitatea sa profesională.

De asemenea Curtea a constatat că în cadrul procedurilor judiciare interne, jurnalistul nu a furnizat nici o probă suficientă prin care să susţină alegaţiile sale. Mai mult, prim instanţă a reţinut că la momentul în care primul articol a fost publicat, jurnalistul a cunoscut faptul că primul rechizitoriu fusese menţinut de instanţa de fond tot astfel cum jurnalistul cunoştea că procedura disciplinară împotriva reclamantei era în curs de desfăşurare. Curtea a subliniat că simplul fapt că al doilea rechizitoriu întocmit de către reclamantă a fost infirmat de procurorul ierarhic nu putea conduce la concluzia că reclamanta comisese o faptă penală.

Curtea nu a împărtăşit punctul de vedere al instanţei naţionale de control judiciar potrivit căreia jurnalistul doar a reprodus în articolele sale conţinutul plângerii privind abaterea disciplinară a reclamantei formulate de A.B..

Curtea a constatat că jurnalistul, în articolele sale, nu s-a disociat faţă de poziţia exprimată de A.B. în plângerea sa şi nu a învederat că articolele sale reprezintă numai o reproducere a alegaţiilor lui A.B., astfel că, prin acestea, jurnalistul le-a prezentat ca pe un adevăr obiectiv şi nu ca afirmaţii ale unei terţe persoane.

De asemenea, Curtea a remarcat că acurateţea informaţiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzaţiile ce i-au fost aduse prin presă.

În concluzie, Curtea a considerat că jurnalistul A.S. nu a făcut dovada că articolele critice au fost scrise cu diligenţa profesională care se impune jurnaliştilor ceea ce face să nu fie aplicabilă, în cauză, doza de exagerare şi provocare recunoscută, de regulă, jurnaliştilor.

Luând în considerare gravitatea particulară a alegaţiilor cuprinse în articolele publicate, prin care s-au depăşit limitele criticii admisibile, Curtea a reţinut că motivele oferite de către instanţa naţională de control judiciar pentru protecţia libertăţii de exprimare a jurnalistului A.B. şi a publicaţiei au fost insuficiente în raport cu dreptul reclamantei la protecţia reputaţiei sale.

A fost, astfel, încălcat art. 8 din Convenţie.

3.Satisfacţia echitabilă

Curtea a dispus ca statul român să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, suma de 4.500 EUR, cu titlu de daune morale.

Notă:

În primul rând, trebuie remarcat că instanţa de contencios european nu a împărtăşit punctul de vedere al instanţei naţionale care a calificat afirmaţiile jurnalistului ca fiind simple judecăţi de valoare şi nu imputarea unor fapte concrete. Într-adevăr, alegaţiile privitoare la pretinsa falsificare a unor rechizitorii sau la primirea de bunuri necuvenite sunt greu încadrabile în sfera judecăţilor de valoare.

Distincţia dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete este mai mult decât semantică, având consecinţe decisive în planul probatoriului necesar a fi furnizat în susţinerea acestora.

În al doilea rând, trebuie reţinut că statutul de politician sau de altă figură publică (în speţă, procuror) al persoanei criticate nu exonerează pe autorul afirmaţiilor de obligaţia de furniza o minimă bază factuală în sprijinul alegaţiilor care pot afecta reputaţia persoanelor vizate.

Nu în ultimul rând, Curtea a nuanţat şi întărit principiul potrivit căruia, chiar în cazul unor simple judecăţi de valoare, autorul acestora va trebui să ofere un minimum de suport factual, în caz contrar chiar judecăţile de valoare putând fi considerate excesive.