Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 9 aprilie 2013, din cauzele Eugen Iorga împotriva României (cererea nr. 15350/05) și Ioan Moldovan împotriva României (cererea nr. 19452/05), s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 6 par. 1 și 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul pretinsei divergenţe de jurisprudenţă, în materia acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prezentarea deciziei

Reclamanții sunt adepți ai confesiunii Martorilor lui Iehova. În 1974 și 1978, Tribunalul Militar Cluj i-a condamnat la pedepsele de patru și respectiv doi ani de închisoare, pentru refuzul lor de a efectua serviciul militar.

În 2003 și 2004, reclamanții au formulat o acțiune, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, împotriva Direcției de Muncă și Protecție Socială Cluj. Au susținut că aceste convingeri religioase i-au calificat drept persoane persecutate politic de regimul comunist și, prin urmare, aveau dreptul la prestațiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Prin deciziile irevocabile din 26 ianuarie 2005 și din 16 februarie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins acțiunile reclamanților, motivând că acele condamnări pentru refuzul de a efectua serviciul militar nu au avut ca temei motive politice și, prin urmare, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 nu erau aplicabile.

În temeiul Decretului-lege nr. 118/1990:

”Art. 1 - (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate.

(2) De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944; b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului. (3) Fiecare an de detenţie sau internare pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se consideră ca vechime în muncă un an şi şase luni.

Art. 3 - (1) De prevederile art. 1 beneficiază şi persoanele care au decizii de pensionare. (2) În cazul celor decedaţi, urmaşii acestora au dreptul la pensie de urmaş în condiţiile legii, cu luarea în calcul a vechimilor stabilite potrivit prezentului decret-lege.

Art. 6 - Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) nu pot beneficia şi de drepturile prevăzute la art. 5.

Art. 7 - Indemnizaţiile lunare acordate în baza prezentului decret-lege nu afectează plafoanele de venituri în funcţie de care se stabilesc chiriile pentru locuinţele din fondul locativ de stat, bursele pentru elevi şi studenţi şi ajutoarele sociale.”

Prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 2 martie 2010, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: ”Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.”

Reclamanții au invocat încălcarea art. 6 par. 1 și 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, arătând că, în cazuri similare cu ale lor, instanțele naționale au ajuns la soluții diferite, întemeiate pe o interpretare diferită a acelorași prevederi legale, cu încălcarea principiul securității juridice. De asemenea, s-au plâns de faptul că au fost privați de beneficiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și că au fost discriminați în comparație cu alți adepți ai Martorilor lui Iehova, persoane care au fost recunoscute ca fiind "persecutate din motive politice". Reclamantul Eugen Iorga a invocat și art. 9 din Convenție, arătând că libertatea de gândire, de conștiință și de religie i-a fost încălcată, fiind condamnat în 1978 la patru ani de închisoare pentru refuzul de a efectua serviciul militar. De asemenea, s-a plâns și cu privire la art. 13 din Convenție, menționând că a fost lipsit de dreptul la un recurs efectiv.

1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 și 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Guvernul a susținut că hotărârile judecătorești interne prin care s-a ajuns la o soluție diferită de aceea din cauzele reclamanților au fost izolate și nu se poate considera că au creat o divergență de interpretare.

Reclamanții au reiterat observațiile formulate la depunerea cererilor și au prezentat cinci hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ale unor instanțe naționale care au acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Curtea a reamintit că, pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34).

Curtea a constatat că, din informațiile prezentate de părți, se pare că în întreaga țară, majoritatea instanțelor au pronunțat hotărâri similare în sensul că Martorii lui Iehova nu au fost recunoscuți drept persoane persecutate din motive politice și, prin urmare, nu le-au fost acordate prestațiile prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990.

De asemenea, la 16 noiembrie 2009, un recurs în interesul legii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit liniile directoare cu caracter obligatoriu pentru interpretarea unitară a prevederilor legale în discuție.

Soluțiile date de curțile de apel au fost similare cu interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, Curtea a considerat că hotărârile judecătorești invocate de reclamanți nu au putut dovedi afirmațiile lor, în special caracterul pretinsei divergențe. În astfel de circumstanțe, nu se poate susține că au existat "divergențe profunde" în jurisprudența relevantă (a se vedea Albu și alții, citată mai sus, par. 34 și Frimu și alții împotriva României, (dec.), 13 noiembrie 2012, nr. 45312/11, par. 51).

Mai mult, reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă.

Ca atare, plângerile reclamanţilor, formulate în baza art. 6 și 14 din Convenție, sunt în mod vădit nefondate, motiv pentru care au fost respinse, ca inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.

Mai mult, aceeași soluție se impune și în ce privește plângerea reclamanților referitoare la faptul lipsirii de drepturile prevăzute în baza Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât nu există nici un indiciu că, în momentul în care acțiunile acestora au fost respinse, a existat o jurisprudență bine stabilită în susținerea pretențiilor. Rezultă că reclamanții nu au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (a se vedea Albu și alții, citată mai sus, par. 47).

2. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

Reclamantul Eugen Iorga a invocat dispozițiile art. 9 din Convenție, arătând că libertatea de gândire, de conștiință și de religie i-a fost încălcată, fiind condamnat în 1978 la patru ani de închisoare pentru refuzul de a efectua serviciul militar. De asemenea, s-a plâns și cu privire la art. 13 al Convenției, menționând că a fost lipsit de dreptul la un recurs efectiv.

Având în vedere toate materialele aflate în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea a constatat că nu există nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de aceste dispoziții.

Ca atare, plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.