Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 9 aprilie 2013, din cauza Dumitru David și alți 7 reclamanți împotriva României (cererea nr. 54577/07) s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, coroborat cu art. 6 din Convenţie, sub aspectul pretinsei divergenţe de jurisprudenţă, în materia recalculării pensiilor, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.19/2000.

Prezentarea deciziei

Drepturile de pensie ale reclamanților s-au deschis în baza Legii nr. 3/1977, aceștia fiind angajați în industria minieră sau a căilor ferate, încadrându-se astfel, în principiu, cu activitate în grupa I de muncă, în sensul Legii nr. 3/1977.

Aceste cereri se referă, în esenţă, la recalcularea pensiilor, în baza Legii nr. 19/2000, precum şi la soluţiile pretins a fi diferite, date unor cereri similare, de curţile de apel, în funcţie de stabilirea, după caz, a stagiului complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă la 20 sau 30 de ani.

În acest cauze, stagiul complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public a fost considerat a fi de 30 de ani. Reclamanţii au susţinut în faţa instanţelor naţionale că stagiul complet de cotizare pentru recalcularea pensiilor lor este de 20 de ani, iar dacă ar fi fost luat în considerare, le-ar fi dat dreptul la un cuantum al pensiei sporit.

S-au invocat două argumente juridice.

În primul rând, s-a susţinut că reclamanții ar trebui să aibă parte de acelaşi tratament ca şi persoanele care au lucrat în condiţii "speciale", în baza art. 20 şi 43 din Legea nr. 19/2000, şi beneficiază de pensie după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv de luarea în calcul a unei perioade contributive de 20 de ani. În al doilea rând, s-a susţinut că interpretarea corectă a art. 14 din Legea nr. 3/1977 ar însemna un stagiu complet de cotizare de 20 de ani. Mai mult, decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a recunoscut un stagiu complet de cotizare pentru recalcularea pensiilor de 20 de ani, aşa cum prevedea art. 14 din Legea nr. 3/1977. Această abordare a fost urmată de alte curți de apel, care au admis cereri identice formulate de foştii colegi ai reclamanților.

Cererile reclamanților privind recalcularea pensiilor lor, în baza unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, au fost respinse irevocabil, de anumite curți de apel.

Reclamanţii s-au plâns de faptul că dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, a fost încălcat în considerarea soluţiilor divergente adoptate de instanţele naţionale, în cauze identice referitoare la recalcularea pensiilor pentru persoanele al căror drept s-a deschis în baza Legii nr. 3/1977, în ce privește stagiul complet de cotizare luat în considerare. Reclamanţii au susţinut că astfel de hotărâri, pronunțate în perioada 2005-2010, confirmă existenţa unei jurisprudenţe neunitare a curților de apel din întreaga ţară, în ciuda soluției oferite de decizia nr. 40/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Reclamanții au mai arătat că soluţiile divergente au dat naștere unor discriminări, încălcându-se art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie, coroborat cu art. 6 din Convenţie.

Guvernul a susținut că problema de drept ridicată în prezenta cauză nu a dat naștere la "divergențe jurisprudențiale profunde și de lungă durată". În orice caz, un recurs în interesul legii, considerat un mecanism eficient de unificare a jurisprudenței românești, a fost introdus într-un interval relativ scurt de timp, în mai puțin de un an de la debutul pretinsei divergențe. În ceea ce privește plângerile reclamanților cu privire la discriminare, Guvernul a susținut că simpla existență a unor divergențe în jurisprudență nu poate fi considerată drept o discriminare. În plus, reclamanții nu au indicat nici criteriile în baza cărora ar fi fost discriminați.

Curtea a reiterat de la bun început faptul că rolul său nu este acela de a se pronunţa asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională, putând efectua acest lucru doar în măsura în care s-ar fi încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie (García Ruiz c. Spaniei [MC], par. 28). Acest rol, respectiv interpretarea legislaţiei interne, revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, Curtea urmând a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia, cu excepţia situaţiilor de evident arbitrariu, atunci când Curtea poate chiar pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele naţionale (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei [MC], par. 49-50, 20 octombrie 2011).

Posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei. Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 38).

Revenind la cauza de față, Curtea constată că, din informațiile prezentate de părți, se pare că în întreaga țară, majoritatea instanțelor au pronunțat hotărâri similare, în sensul că persoanele care s-au pensionat în perioada 1 iulie 1977 - 31 martie 2001 și au fost angajate în condiții speciale de muncă nu beneficiază de un stagiu de cotizare de 20 ani, în temeiul art.43 alin. (1) din Legea nr. 19/2000. Așadar, nu au existat diferențe profunde și nici de lungă durată, în jurisprudența instanțelor judecătorești naționale cu privire la chestiunea în discuție.

Mai mult decât atât, Curtea reține că la 22 septembrie 2008 un recurs în interesul legii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit liniile directoare, cu caracter obligatoriu pentru interpretarea unitară a prevederilor legale respective.

Soluțiile date de curțile de apel au fost similare cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Este adevărat că, în speță, spre deosebire de cauza Albu şi alţii c. României, reclamanții au indicat șase hotărâri judecătorești contrare pronunțate după data de 20 mai 2009, atunci când decizia din recursul în interesul legii fusese deja publicată în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, Curtea constată că acele șase decizii sunt o excepție a jurisprudenței, iar la nivel național instanțele naționale au adoptat o abordare uniformă, în conformitate cu decizia în interesul legii.

Realizarea coerenței legii poate necesita un interval de timp iar perioadele de conflict jurisprudențial pot fi, prin urmare, tolerate, fără a aduce atingere securității juridice (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei [MC], par. 83), cu condiția ca sistemul juridic intern să aibă capacitatea de a le soluționa.

Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că mecanismul, care este destinat să rezolve, și nu să excludă, contradicțiile între hotărârile judecătorești, s-a dovedit a fi eficient și a pus capăt divergenței de jurisprudență referitoare la recalcularea pensiilor pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în baza Legii nr. 3/1977.

Mai mult, toţi reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă.

Ca atare, plângerile reclamanţilor sunt în mod vădit nefondate, motiv pentru care au fost respinse, ca inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 şi par. 4 din Convenţie.