<<< Toate categoriile

Lipsa unui conflict jurisprudenţial în sine. Soluţii divergente determinate de modul în care instanţele au apreciat circumstanţele fiecărei cauze – decizia de inadmisibilitate în cauza Ana Maria Frimu şi alţii c. României


JurisClasor CEDO - Noiembrie 2012, 27

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 13 noiembrie 2012 în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Gheţu împotriva României (nr. 45312/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 şi 14 din Convenţie, sub aspectul pretinsei jurisprudenţe divergente a curţilor de apel.

Anterior, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 7 februarie 2012[1], Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatase neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, în ce priveşte transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.

 

Prezentarea deciziei

Reclamantele s-au pensionat între anii 2006-2008, după ce au îndeplinit funcţia de grefier la instanţele şi parchetele din judeţul Covasna de-a lungul a mai mult de 30 ani. Pensiile lor, calculate conform Legii nr. 567/2004 privind personalul auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor, erau cuprinse între 3.109 lei şi 4785 lei. În temeiul acestei legi, cuantumul pensiilor reprezenta în medie 80% din ultimul salariu brut încasat anterior pensionării. Legea preciza că în cazul în care cuantumul pensiei calculate în baza Legii nr. 567/2004 era superior cuantumului pensiei calculate în temeiul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, diferenţa era suportată de la bugetul de stat.

Prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică, mai multe sisteme speciale de pensie, printre care şi cel al personalului auxiliar din justiţie, au fost abrogate. Într-un termen de 30 zile de la intrarea în vigoare a noii legi, pensiile au fost recalculate conform criteriilor prevăzute de Legea nr. 19/2000, respectiv în funcţie de anul ieşirii la pensie, durata şi cuantumul contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale. Consecinţa punerii în aplicare a acestui nou sistem a fost diminuarea pensiilor reclamantelor.

Pensiile recalculate după intrarea în vigoare a noii legi au avut un cuantum cuprins între 1.042 RON şi 1.433 RON.

La fel cum au procedat numeroase persoane afectate de suprimarea sistemelor speciale de pensii, reclamantele au contestat deciziile administrative care le stabileau noile drepturi de pensie.

Invocând dispoziţiile Constituţiei şi Convenţiei, precum şi jurisprudenţa Curţii, reclamantele au pretins o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea bunurilor, din pricina diminuării substanţiale şi definitive a pensiilor.

Prin sentinţele civile pronunţate la 11 noiembrie 2010 şi 7 aprilie 2011, Tribunalul Covasna a admis acţiunile, a anulat deciziile de pensii emise în baza legii noi şi a menţinut vechile decizii de pensii. Tribunalul Covasna a apreciat că diminuarea constituia o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, nu era proporţională cu scopul urmărit, respectiv restabilirea echilibrului bugetar, având în vedere că ingerinţa era definitivă şi că priva pe reclamante de mai mult de 50% din pensie, punând în pericol menţinerea unui nivel de viaţă decent. Între altele, Tribunalul a reţinut că schimbarea modalităţii de calcul nu putea fi aplicată retroactiv în cazul persoanelor care ieşiseră la pensie sub regimul Legii nr. 567/2004.

Casa Judeţeană de Pensii a formulat recurs. Reclamantele au depus întâmpinare şi au invocat decizii irevocabile ale curţilor de apel, care dăduseră câştig de cauză persoanelor ce se aflau într-o situaţie identică cu a lor.

Curtea de Apel Braşov, luând în considerare jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care declarase Legea nr. 119/2010 conformă dispoziţiilor constituţionale în ce priveşte proprietatea şi neretroactivitatea legii, a admis recursul şi a respins acţiunile, prin decizii irevocabile pronunţate la 7 aprilie şi 13 mai 2010.

În ce priveşte conformitatea Legii nr. 119/2010 cu dispoziţiile Convenţiei, Curtea de Apel Braşov a reţinut că partea contributivă a pensiei a fost menţinută, suprimarea nu privea decât partea necontributivă, care era finanţată de la bugetul de stat. Subliniind faptul că, după diminuare, cuantumul pensiilor era apropiat de media pensiilor din sistemul general, şi în orice caz, superior pensiei minime garantată de Legea nr. 118/2010, curtea de apel a concluzionat că diminuarea nu constituia o atingere disproporţionată a dreptului la respectarea bunurilor şi că măsura era justificată de necesitatea de restabilire a echilibrului bugetar şi de reaşezare a sistemului de pensii pe baze echitabile.

În sfârşit, amintind că precedentul judiciar nu constituie un izvor de drept, curtea de apel a respins argumentul ţinând de existenţa deciziilor irevocabile cu soluţii contrarii.

Curtea a constatat că plângerile înregistrate sub numerele 45312/11, 45581/11, 45583/11, 45587/11 şi 45588/11 sunt similare cu privire la capetele de cerere invocate şi problemele de fond pe care le ridică, conexându-le, în temeiul art. 42 par. 1 din Regulamentul Curţii.

 

Asupra art. 6 şi 14 din Convenţie

Reclamantele au invocat încălcarea articolelor 6 şi 14 din Convenţie, din pricina jurisprudenţei contradictorii a curţilor de apel, care ar fi adus atingere principiului securităţii juridice şi ar fi creat o discriminare faţă de alte persoane aflate într-o situaţie similară.

 

Argumentele Guvernului

Potrivit Guvernului, divergenţa jurisprudenţială pretinsă de reclamante nu poate fi considerată ca fiind persistentă, deoarece abordări diferite au durat o perioadă de aproximativ un an. Orientarea jurisprudenţială diferită a anumitor curţi de apel a fost adusă imediat la cunoştinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în aprilie, mai şi octombrie 2011, mai multe colegii de conducere ale unor curţi de apel şi procurorul general au sesizat Înalta Curte, cerându-i să se pronunţe asupra unui recurs în interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o decizie câteva luni mai târziu, la 12 decembrie 2011. În plus, având în vedere numărul limitat de persoane afectate de modificare, respectiv cele care beneficiau de pensii speciale, dar ţinând seama şi de orientarea jurisprudenţială majoritară a curţilor de apel, divergenţa nu poate fi calificată drept profundă. Mai mult decât atât, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a oferit indicii suficiente curţilor de apel pentru o practică judiciară coerentă. Înalta Curte a considerat că abordarea jurisprudenţială divergentă nu a fost rezultatul unei interpretări diferite a unei dispoziţii legale, ci al examinării, de la caz la caz, a proporţionalităţii ingerinţei Legii nr. 119/2010 în ce priveşte dreptul de proprietate al reclamanţilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În plus, au fost luate şi alte măsuri, în scopul de a unifica practica judiciară. Astfel, la începutul anului 2012, după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi, Institutul Naţional al Magistraturii a organizat o întâlnire între judecătorii curţilor de apel şi judecătorii raportori ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii amintit.

Guvernul a evidenţiat numeroase exemple de jurisprudenţă recentă şi a susţinut că, cel mai probabil, din decembrie 2011, şi, în orice caz, din februarie 2012, jurisprudenţa tuturor curţilor de apel din ţară în acest domeniu este unitară, în sensul respingerii cererilor de anulare a deciziilor prin care pensiile au fost recalculate conform Legii nr. 119/2010. Hotărârile judecătoreşti ulterioare a luat în considerare atât decizia din 12 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi decizia de inadmisibilitate parţială a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 7 februarie 2012. În consecinţă, Guvernul a concluzionat că practica judiciară oscilantă în ce priveşte recalcularea pensiilor personalului auxiliar al instanţelor a fost legată de un context punctual şi, mai ales, limitată în timp. În consecinţă, Guvernul a considerat că mecanismul intern de unificare a practicii judiciare a operat în mod eficient.

Eficacitatea acestui mecanism a crescut ca urmare a adoptării Legii nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Această lege a extins numărul autorităţilor competente să sesizeze Înalta Curte cu un recurs în interesul legii: procurorul general, ministrul justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul poporului.

 

Argumentele reclamantelor

Reclamantele au susţinut că reacţia Înaltei Curţi, sesizată cu recursul în interesul legii în aprilie 2011, a fost prea lentă, iar aceasta s-a pronunţat abia în decembrie 2011. Prin urmare, lipsa unei reacţii rapide a permis dezvoltarea unei practici neunitare. Reclamantele au indicat, în acest sens, că aproximativ 70% din hotărârile judecătoreşti care au dat câştig de cauză pensionarilor în situaţii similare cu acelea ale reclamantelor, s-au pronunţat în perioada aprilie - decembrie 2011. Reclamantele au susţinut că, în această perioadă, au identificat aproximativ 38 de hotărâri judecătoreşti contrare practicii judiciare dominante. De aceea, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost în măsură să atingă obiectivul de unificare a practicii judiciare în acest domeniu.

 

Aprecierea Curţii

a) Principii decurgând din jurisprudenţa sa

Curtea a făcut trimitere la principiile decurgând din jurisprudenţa sa, rezumate în hotărârile sale recente Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei [MC], par. 49-50, 20 octombrie 2011 şi Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34).

Curtea a reiterat faptul că rolul său nu este acela de a se pronunţa asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională, putând efectua acest lucru doar în măsura în care s-ar fi încălcat drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Acest rol, respectiv interpretarea legislaţiei interne, revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, Curtea urmând a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia, cu excepţia situaţiilor de evident arbitrariu, atunci când Curtea poate chiar pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanţele naţionale. Totodată, Curţii nu-i revine, în principiu, atribuţia de a compara diverse hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe, a căror independenţă se impune în faţa Curţii (Ādamsons c. Letoniei, par. 118, 24 iunie 2008, precum şi Nejdet Șahin şi Șahin Perihan c. Turciei [MC], par. 50).

Posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei (Santos Pinto c. Portugaliei, par. 41, 20 mai 2008).

Pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici, dacă acest mecanism a fost aplicat şi, în ultimul rând, funcţionarea eficientă a mecanismului în speţă (Albu şi alţii c. României, 10 mai 2012, par. 34, Iordan Iordanov şi alţii c. Bulgariei, par. 49-50, 2 iulie 2009, Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe (decizie), 2 decembrie 2008).

Curtea a fost, de asemenea, chemată să se pronunţe asupra divergenţelor de jurisprudenţă apărute în cadrul aceleiaşi curţi de apel sau la nivelul tribunalelor, când acestea se pronunţă în ultimă instanţă. Pe lângă caracterul "profund şi persistent" al divergenţelor în cauză, trebuie să fie vorba şi despre incertitudinea juridică care rezultă din inconsecvenţa jurisprudenţială a instanţelor şi de lipsa unor mecanisme care să permită rezolvarea divergenţelor de jurisprudenţă, considerate de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

În această privinţă, Curtea a reamintit că a subliniat în repetate rânduri importanţa punerii în aplicare a unor mecanisme care sunt în măsură să asigure coerenţa practicii judiciare în cadrul instanţelor şi uniformizarea jurisprudenţei (Schwarzkopf şi Taussik, supra). Curtea a arătat că statele contractante au obligaţia de a organiza sistemele lor judiciare, astfel încât să se evite adoptarea unor hotărâri contradictorii (Vrioni şi alţii c. Albaniei, par. 58, 24 martie 2009, Brezovec c. Croaţiei, par. 66, 29 martie 2011). Într-adevăr, orice diferenţe persistente jurisprudenţiale sunt susceptibile să creeze o stare de incertitudine juridică, de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere reprezintă una din componentele fundamentale ale statului de drept. Cu toate acestea, dezvoltarea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate fi unul de durată: faze ale jurisprudenţei contradictorii pot fi, prin urmare, tolerate, fără a pune la îndoială securitatea juridică (Nejdet Șahin şi Șahin Perihan, par.83).

Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că şi cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudenţă constantă (Unédic c. Franţei, par. 74, 18 decembrie 2008). Într-adevăr, o evoluţie jurispudenţială nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei, în măsura în care lipsa unei abordări dinamice şi evolutive i-ar putea împiedica orice modificare sau îmbunătăţire (Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).

În special cu privire la România, Curtea a reamintit că, în hotărârea sa din cauza Albu şi alţii, citată anterior, a constatat că recursul în interesul legii prevăzut de Codul de procedură civilă, pentru a soluţiona diferenţele de jurisprudenţă, s-a fost dovedit a fi eficient, deoarece a fost introdus destul de rapid de Procurorul General şi a condus la unificarea practicii judiciare într-o perioadă relativ scurtă de timp (Albu şi alţii c. României, par. 36 şi 40-43).

b) Aplicarea acestor principii în speţă

Curtea a reţinut că reclamantele au beneficiat de o procedură contradictorie şi au fost în măsură să prezinte probe şi să se apere în mod liber în cauza lor. Probele au fost examinate în mod corespunzător de către instanţele judecătoreşti naţionale. Soluţiile instanţelor şi interpretarea dată normelor în legătură cu cauza nu pot fi considerate drept vădit arbitrare sau nerezonabile.

Curtea a menţionat că problema practicii judiciare divergente sub aspectul aplicării prevederilor relevante ale Legii nr. 119/2010 a fost adusă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de Procurorul General şi mai multe colegii de conducere ale curţilor de apel. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, la 12 decembrie 2011, o decizie argumentată, constatând că pretinsa divergenţă de interpretare nu decurge din ambiguitatea prevederilor legii, ci, mai degrabă, ca urmare a aplicării acestor dispoziţii la circumstanţele de fapt ale fiecărei cauze. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecărei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii. O astfel de abordare nu poate fi considerată drept contrară Convenţiei.

Având în vedere situaţia de fapt din speţă, Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a Înaltei Curţi. În consecinţă, problema de drept ridicată de prezenta cauză nu se referă la un conflict jurisprudenţă în sine, ci mai degrabă la o situaţie în care instanţele judecătoreşti naţionale au pus în aplicare o dispoziţie clară a legii, în cauze în care circumstanţele de fapt erau diferite (Erol Uçar c. Turciei (dec.), 29 septembrie 2009).

În orice caz, Curtea consideră că practica judiciară divergentă invocată de reclamante nu a fost nici profundă, nici persistentă. Curtea a constatat că numărul hotărârilor judecătoreşti care susţineau abordarea minoritară a scăzut semnificativ din decembrie 2011 şi până în februarie 2012, după aproximativ un an de la pronunţarea primelor decizii divergente la nivelul curţilor de apel. În această privinţă, Curtea reţine că a considerat drept o perioadă acceptabilă aceea de aproximativ doi ani de practică judiciară oscilantă, înainte de intervenţia unui mecanism care a determinat coerenţa acesteia (a se vedea Albu şi alţii, citată mai sus, par. 42 şi Schwarzkopf şi Taussik, supra).

În plus, reclamantele nu au prezentat nici un caz de interpretare "divergentă", după 7 februarie 2012, când Curtea a pronunţat decizia de inadmisibililate parţială în această cauză (Frimu şi alţii c. României (dec.)., nr 45312/11, 7 februarie, 2012).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins, ca inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a şi 4 din Convenţie, plângerile referitoare la încălcarea art. 6 şi 14 din Convenţie.

 

Notă

Decizia se înscrie într-o serie recentă de inadmisibilităţi începută cu soluţia din cauza Ioan Radu şi alţi 30 de reclamanţi c. României din 11 septembrie 2012 (în care pretenţiile reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul securităţii raporturilor juridice, sunt apreciate ca nefondate, instanţa europeană reiterând că un număr restrâns de soluţii divergente, pronunţate de aceeaşi jurisdicţie, în cauze similare - plata cumulată a despăgubirilor compensatorii prevăzute de Planul social şi de Contractul colectiv de muncă Petrom, nu este suficient pentru a duce la o încălcare a Convenţiei), continuată cu decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, din cauza Stana Neghea şi alţi 6 reclamanţi c. României[2] (ce are ca obiect plângerile mai multor foşti ingineri proiectanţi, care au primit, de-a lungul carierei profesionale, o parte semnificativă a retribuţiilor lunare în acord global, conform art. 12 alin. 1 lit. a din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, sumele nefiind incluse în calculul pensiilor, efectuat în baza Legii nr. 19/2000, Curtea constatând că problema de drept ridicată nu se referă la un conflict jurisprudenţă în sine, ci mai degrabă la o situaţie în care instanţele judecătoreşti naţionale au pus în aplicare în mod diferit o dispoziţie clară a legii, în cauze în care circumstanţele de fapt erau diferite, aspect strâns legat de faptul că reclamanţii nu au invocat o incertitudine juridică generală, ce ar fi rezultat dintr-o legislaţie incoerentă), iar apoi cu decizia de inadmisibilitate din 2 octombrie 2012 din cauza Tivodar c. României[3] (în care Curtea a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada unei divergenţe de jurisprudenţă „profunde şi persistente” la nivelul Curţii de apel Alba Iulia, în materia cererilor de recalculare a pensiilor stabilite în temeiul Legii nr. 3/1977, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000).

Chiar dacă nu toate aspectele supuse analizei sunt identice, cele patru decizii de inadmisibilitate subliniază şi rolul esenţial al autorităţilor naţionale, care, cel puţin în cauza analizată în acest scurt comentariu, s-a dovedit a fi unul foarte activ, mecanismul intern prevăzut de articolul 329 din Codul de procedură civilă, drept cale de unificare a practicii judiciare, fiind unul eficient.

Este de reţinut că la începutul anului 2012, în perioada 23-24 februarie 2012, după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi din recursul în interesul legii, Institutul Naţional al Magistraturii a organizat o întâlnire între judecătorii tribunalelor şi curţilor de apel şi judecătorii raportori ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Concluziile acestei întâlniri au fost puternic întărite de decizia de inadmisibilitate publicată în scurt timp, la data de 5 martie 2012 pe site-ul CEDO (decizia fiind pronunţată la 7 februarie 2012), prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010. Astfel, practic, după 5 martie 2012, poate şi sub această presiune, imensa majoritate a soluţiilor jurisprudenţiale a convers spre respingerea contestaţiilor formulate de pensionari în instanţele de judecată, ca neîntemeiate.

 


[1] Dragoş Călin, Reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 - decizia de inadmisibilitate în cauzele Frimu și alții c. României, Revista JurisClasor CEDO – Martie 2012, http://www.hotararicedo.ro.

[2] Dragoş Călin, Lipsa unui conflict jurisprudenţial în sine. Soluții divergente determinate de modul în care instanțele au apreciat circumstanțele fiecărei cauze – decizia de inadmisibilitate în cauza Stana Neghea şi alţii c. României, Revista JurisClasor CEDO – Septembrie 2012, http://www.hotararicedo.ro.

[3] Alexandra Neagu, Neîncălcarea principiului securităţii juridice în ipoteza unui număr limitat de decizii irevocabile pronunţate în sens contrar jurisprudenţei constante a aceleiaşi curţi de apel – decizia de inadmisibilitate în cauza Tivodar c. României, Revista JurisClasor CEDO – Octombrie 2012, http://www.hotararicedo.ro.