Hotărâri CEDO

Lipsa aerisirii şi prezenţa toaletelor necompartimentate nu atinge o asemenea gravitate pentru a fi calificate drept tratament inuman sau degradant, având în vedere durata scurtă a detenţiei.

Omisiunea autorităţilor de a menţiona expres în ordonanţa de reţinere dispoziţiile art. 148 C.pr.pen., nu duce prin ea însăşi la vicierea legalităţii ordonanţei de reţinere, aceasta fiind motivată în mod corespunzător.

Suspiciunile care planau asupra reclamantului atingeau nivelul de plauzibilitate cerut. Astfel, aceste suspiciuni se întemeiau pe o serie de documente, care puteau crea impresia că reclamantul ar fi putut comite infracţiunile imputate.

Alegaţiile reclamantului, conform cărora reţinerea sa ar fi rezultatul unui ordin politic, nu sunt întemeiate pe o probă incontestabilă şi directă.

Comunicatele de presă ale parchetului se limitează la informarea publicului despre derularea anchetei penale aflată în curs şi, prin urmare, nu încalcă dreptul de a fi prezumat nevinovat.

Reclamantul nu a probat că ar fi existat împotriva sa o campanie mediatică de o asemenea virulenţă încât să influenţeze sau să fie susceptibilă să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberărilor.

Prin intermediul acţiunii de daune-interese, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea art. 8 din Convenţie şi au reparat prejudiciul suferit de către reclamant într-o modalitate corespunzătoare şi suficientă.

 

1. Situaţia de fapt

În decizia de inadmisibilitate (parţială) din 17 ianuarie 2012 pronunţată în cauza Patriciu c. României[1], s-a reţinut, conform susţinerilor reclamantului, că în anul 1994, societatea petrolieră de stat S.C. Rompetrol S.A. a fost privatizată. În octombrie 1998 societatea S.C. SG International S.A. administrată de către reclamant, devine acţionar majoritar al S.C. Rompetrol S.A. din care face parte şi S.C. Petromidia S.A. („Societatea P.”) Reclamantul devine preşedinte al consiliul de administraţie al societăţii S.C. Rompetrol S.A.

În octombrie 2000, în cadrul procesului de privatizare, Fondul Proprietăţii de Stat („FPS”) a încheiat cu societatea olandeză The Rompetrol Group B.V. (TRG), reprezentată de către reclamant, un contract de vânzare de acţiuni de la Societatea P., devenită astfel S.C. Rompetrol Rafinare S.A. În acest contract erau stipulate mai multe obligaţii în sarcina cumpărătorului. Neîndeplinirea acestor obligaţii era sancţionată, cu câteva rezerve, fie prin nulitatea contractului fie prin rezilierea de drept.

Pe data de 31 mai 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie (P.N.A.[2]) a emis un comunicat de presă prin care se menţiona că pe data de 28 mai 2004 a fost începută urmărirea penală in rem pentru mai multe fapte de corupţie legate de procesul de privatizare al societăţii P. Potrivit P.N.A., din actele de urmărire penală efectuate până în prezent se reţine faptul că, în cadrul acţiunii de privatizare a societăţii P., valoarea reală a bunurilor societăţii s-a diminuat, în sensul că, în interval de un an, preţul cu care au fost vândute acţiunile ar fi scăzut.[3]

La 22 martie 2005, D.I.I.C.O.T. („Parchetul”) a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în legătură cu privatizarea societăţii P. Printr-o ordonanţă din data de 26 mai 2005, parchetul a dispus extinderea şi începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru două infracţiuni de înşelăciune şi o infracţiune de spălare de bani legate de privatizarea societăţilor S.C. Vega S.A. şi P.

Pe data de 29 martie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a menţionat că monitorizarea activităţii societăţii P. se înscrie în cadrul procesului de supraveghere a activităţilor din domeniul petrolier şi că a fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului, a lui M.S., N.A., C.F.E., V.C.A., în calitatea de membri în conducerea societăţii, susţinând că existau date şi indicii că acţionarii majoritari nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale şi că după finalizarea unui control realizat în 2003 de Direcţia de control fiscal, anumite tranzacţii financiar nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, ceea ce a diminuat rata taxelor care ar fi trebuit plătite bugetului statului.

Reclamantul a fost convocat la parchet pe data de 26 mai 2005 pentru a da o declaraţie. După ce a fost informat asupra acuzaţiilor aduse împotriva lui, în prezenţa avocaţilor aleşi, reclamantul a dat o declaraţie olografă de aproximativ 65 de pagini timp de 16 ore. Reiese din textul declaraţiei că reclamantul a fost interogat de o manieră neîntreruptă de la 10:30, 26 mai 2005 până la ora 02:00 a zilei 27 mai 2005. Nu reiese din dosarul cauzei dacă reclamantul a beneficiat de mâncare şi de apă în timpul interogatoriului. Prin declaraţia dată, reclamantul a susţinut că dreptul său la apărare a fost încălcat din cauza respingerii cererii de a consulta actele dosarului pentru o mai bună înţelegere a acuzaţiilor ce i se aduc. În continuare, reclamantul a prezentat versiunea sa asupra raporturilor comerciale al societăţii S.C. Rompetrol S.A. şi asupra respectării de către societatea sa a obligaţiilor incluse în contractul de privatizare.

Printr-o ordonanţă din data de 27 mai 2005, P.N.A. a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru înşelăciune, complicitate la evaziune fiscală şi spălare de bani. Printr-o altă ordonanţă din data de 27 mai 2005 ora 01:30 parchetul a dispus reţinerea reclamantului pentru 24 de ore. După o rezumare a faptelor, parchetul a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile cerute de art. 136 şi 143 C.pr.pen. faptele fiind stabilite pe baza documentelor societăţii, notele şi procesele-verbale realizate după controlul efectuat de către Brigada Financiară la societatea S.C. Rompetrol Rafinare S.A. şi pe baza unei analize realizate de către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Ordonanţa nu făcea trimitere la art. 148 C.pr.pen.

Printr-un proces-verbal încheiat pe data de 27 mai 2005, la ora 04:30, parchetul a menţionat că reclamantul, în prezenţa avocaţilor aleşi, a fost informat despre măsura preventivă care a fost luată împotriva sa şi despre drepturile sale procesuale. A fost de asemenea menţionat că reclamantul şi avocaţii săi aleşi au refuzat să semneze ordonanţa de reţinere şi declaraţia transcrisă a inculpatului, invocând că a fost încălcat art. 150 C.pr.pen., reclamantul nefiind ascultat de către procuror. S-a notat, de asemenea, că la momentul începerii audierii în calitate de inculpat, reclamantul şi avocaţii au declarat că mai există multe lucruri de declarat, dar că refuză să continue din cauza orei târzii şi starea lor de oboseală. În aceste circumstanţe, avocaţii au părăsit camera şi sediul parchetului, refuzând să semneze orice act realizat de către procuror.

Reclamantul a formulat mai multe solicitări de revocare a măsurii de reţinere adresate procurorilor ierarhic superiori, toate fiind respinse.

Cu privire la condiţiile de detenţie, reclamantul a arătat că, după ce a fost reţinut, a fost adus la Arestul Inspectoratului General de Poliţie Bucureşti. Reclamantul a susţinut că celula în care a fost reţinut era mică, situată la subsolul clădirii, fără aerisire şi lumină naturală. Paturile erau de fier. Toaleta era „turcească” şi se afla în celulă. Reclamantul a indicat că împreună cu un codeţinut a fost obligat să blocheze orificiul toaletei cu o sticlă de plastic pentru a nu permite şobolanilor să intre în celulă. În celulă exista şi un duş. Reclamantul a arătat că atunci când a dorit să dea drumul la apă, nu a curs apă ci şoareci morţi.

Pe data de 27 mai 2005, P.N.A. a formulat propunerea de arestare preventivă a inculpatului, acesta din urmă sosind la tribunal cu cătuşe la mâini şi păzit de către 6 poliţişti înarmaţi şi purtând cagule. A fost ţinut în acest mod de la începutul şedinţei, ora 22:00, până la 28 mai 2005, ora 02:00. Reclamantul a fost asistat de trei avocaţi şi audiat în baza art. 150 C.pr.pen. Tribunalul a respins propunerea de arestare preventivă, iar reclamantul a fost pus de îndată în libertate.

Recursul parchetului a fost respins.

Reclamantul a fost trimis în judecată pe data de 7 septembrie 2006, iar în momentul de faţă procesul se află în desfăşurare pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Pe data de 11 mai 2007, reclamantul a obţinut obligarea Serviciului Român de Informaţii la plata sumei de 50.000 lei cu titlul de prejudiciu moral pentru interceptarea ilegală a convorbirilor. Hotărârea a rămas irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului.

2. Analiza Curţii

Asupra art. 3 din Convenţie – Condiţiile de detenţie

Curtea a reamintit că, pentru a cădea sub incidenţa art. 3 din Convenţie, un tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui grad este relativă; ea depinde de ansamblul faptelor, în special al duratei tratamentului precum şi al efectelor fizice şi mentale, iar uneori chiar şi de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.[4] În mod special, timpul în care persoana este deţinută în condiţiile improprii constituie un factor important de luat în considerare. [5] De altfel, Curtea a menţionat că alegaţiile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii cu elemente de probă corespunzătoare.[6]

În cauză, Curtea a remarcat că D.P. reclamă în special lipsa spaţiului şi a aerisirii în celulă, cât şi de condiţiile de igienă din timpul reţinerii sale timp de 24 de ore.

Având în vedere aceste susţineri, Curtea a făcut trimitere la raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentul sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)[7] în care era menţionat că spaţiul celulelor din cadrul sediilor I.G.P. era de 10 sau 14 m². Având în vedere că reclamantul a trebuit să împartă celula cu un sigur codeţinut, trebuie concluzionat că a beneficiat de un spaţiu personal mai mare de 4 m², spaţiu ce constituie regula privind spaţiul de viaţă recomandat de către CPT.

Cu privire la lipsa aerisirii şi prezenţa toaletelor necompartimentate, Curtea a subliniat că perioada în care reclamantul a trebuit să suporte condiţiile arătate a fost mai mică de o zi: conform declaraţiilor sale, reclamantul a fost reţinut pe 27 mai 2005 la ora 01:30 şi reiese din dosarul cauzei că a participat la şedinţa de judecată în faţa Tribunalului Bucureşti în aceeaşi zi la ora 22:00.[8] Astfel, din elementele de care dispune în cauză, precum şi durata scurtă a detenţiei, Curtea nu a putut concluziona că reclamantul a fost supus unui tratament care atinge o asemenea gravitate pentru a fi calificat drept inuman sau degradant.

Asupra art. 5 par. 1 din Convenţie – Legalitatea detenţiei

Existenţa unei suspiciuni rezonabile presupune existenţa unor fapte sau indicii de natură a convinge un observator neutru şi obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune. Totuşi, faptele care dau naştere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeaşi forţă precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal.[9]

În cauză, Curtea a apreciat că suspiciunile care planau asupra reclamantului atingeau nivelul de plauzibilitate cerut. Astfel, aceste suspiciuni se întemeiau pe o serie de documente, care puteau crea impresia că reclamantul ar fi putut comite infracţiunile imputate. Aşadar, parchetul şi-a întemeiat decizia pe probe suficiente care ar fi putut convinge un observator neutru şi obiectiv că reclamantul ar fi putut comite infracţiunea.[10]

Cât despre alegaţiile reclamantului conform cărora reţinerea sa ar fi rezultatul unui ordin politic, Curtea a observat că aceste susţineri nu sunt întemeiate pe o probă incontestabilă şi directă.[11]

În ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor de a menţiona expres în ordonanţa de reţinere a dispoziţiilor art. 148 C.pr.pen., Curtea a apreciat că această omisiune nu duce prin ea însăşi la vicierea legalităţii ordonanţei de reţinere, aceasta fiind motivată în mod corespunzător.

Cu privire la audierea reclamantului, Curtea a observat că la momentul faptelor, dreptul intern nu prevedea în mod expres obligaţia procurorului de a audia inculpatul înainte de reţinerea sa. În orice caz, reclamantul a fost audiat o lungă perioadă de către anchetatori în prezenţa avocaţilor săi asupra faptelor de care era acuzat, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile care i se aduc.

Faţă de aceste considerente, toate capetele de cerere privind legalitatea detenţiei au fost respinse ca fiind vădit neîntemeiate.

Asupra art. 5 par. 2 din Convenţie – Dreptul acuzatului de a fi informat, în cel mai scurt timp, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa

Articolul 5 par. 2 din Convenţie enunţă o garanţie elementară: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie implică informarea persoanei, într-un limbaj simplu şi accesibil pentru ea, despre motivele în drept şi în fapt ale privării sale de libertate, astfel încât acea persoană să poată pune în discuţie legalitatea privării de libertate în faţa unui tribunal, conform garanţiei prevăzute de par. 4. Ea trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care o arestează poate să nu i le dea în întregime la momentul arestării. Pentru a determina dacă persoana a primit suficiente informaţii suficient de devreme, trebuie avute în vedere particularităţile cauzei.[12]

În prezenta cauză, reclamantul a fost audiat îndelung din data de 26 mai 2005 la 27 mai 2005, în prezenţa avocaţilor săi aleşi şi după ce a fost informat despre acuzaţiile aduse împotriva lui, cu privire la raporturile comerciale ale societăţii pe care o administra. Având în vedere aceste elemente, reclamantul era informat, deja din această fază, că era suspectat de a fi implicat în activităţi ilicite, cum ar fi înşelăciunea şi spălarea de bani. De asemenea, în orele care au urmat reţinerii sale, reclamantul a fost informat despre ordonanţa de reţinere, care conţinea o descriere a faptelor de care era acuzat şi a capetelor de acuzare pentru care era urmărit penal.

Prin urmare, şi acest capăt de cerere a fost respins ca fiind vădit neîntemeiat.

Asupra art. 5 par. 3 din Convenţie – Dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare

Curtea a amintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, o perioadă de deţinere de 3 zile şi 23 de ore fără un control jurisdicţional depăşeşte limitele temporale stricte fixate de către art. 5 par. 3.[13]

În cauză, reclamantul a fost reţinut pe data de 27 mai 2005 la ora 01:30 şi prezentarea lui efectivă în faţa Tribunalului Bucureşti s-a desfăşurat din data de 27 mai 2005 ora 22:00 până la 28 mai 2005 ora 02:00. În consecinţă, această prezentare în faţa judecătorului tribunalului, care  este cu siguranţă susceptibil de a fi calificat „judecător sau magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” în sensul art. 5 par. 3, a avut loc după aproximativ 20 de ore de la reţinerea inculpatului. O asemenea perioadă, a fost considerată de către Curte ca fiind în conformitate cu garanţiile menţionate în art. 5 par. 3 din Convenţie şi cu jurisprudenţa sa.

Prin urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca fiind în mod vădit neîntemeiat.

Asupra art. 6 par. 1 şi 3 lit. a) şi d) din Convenţie – Echitatea procesului penal

Curtea a reamintit că pentru a şti dacă un proces este conform cu exigenţele art. 6 par. 1 este necesară examinarea procedurii în ansamblu, altfel spus după finalizarea acesteia. Curtea nu poate totuşi exclude că poate exista un element determinant care să permită o apreciere a echităţii procesului la un stadiu prematur.[14] Având în vedere că procesul penal este încă în desfăşurare înaintea jurisdicţiilor naţionale, Curtea nu a găsit nici un element de acest gen.

Aşadar Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este prematur şi l-a respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.[15]

Asupra art. 6 par. 2 din Covenţie – Dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie

Curtea a reamintit că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai din partea unui judecător sau a unui tribunal, dar şi din partea altor autorităţi publice.[16] Sub acest aspect, instanţa europeană a amintit importanţa alegerii termenilor de către reprezentanţi ai statului în declaraţiile acestora date înainte ca o persoană să fie judecată şi condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni.[17] Totodată, art. 6 par. 2 nu ar putea împiedica, având în vedere art. 10 din Convenţie, autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale aflate în curs de desfăşurare, dar autorităţile trebuie să o facă cu toată discreţia şi rezerva cerută de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.[18]

În ceea ce priveşte comunicatele de presă ale parchetului, Curtea a observat că ele se limitează la informarea publicului despre derularea anchetei penale aflată în curs. De asemenea, a fost remarcat cât de importantă era cauză în ochii opiniei publice, având în vedere poziţia ocupată de către reclamant şi implicarea sa în procesul de privatizare al companiei petroliere deţinută de către stat, fiind un subiect de preocupare atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru publicul larg.[19]

Referitor la pretinsa campanie de presă, Curtea a fost de părere că reclamantul nu a probat că ar fi existat împotriva sa o campanie mediatică de o asemenea virulenţă încât să influenţeze sau să fie susceptibilă să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberărilor. De altfel, procesul penal împotriva reclamantului este în continuare pe rolul primei instanţe naţionale.

Aşadar, Curtea a respins acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit neîntemeiat.

Asupra art. 8 din Convenţie – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Cu privire la încălcarea dreptului la viaţă privată prin interceptarea convorbirilor reclamantului, Curtea a amintit că aparţine în primul rând autorităţilor naţionale sarcina de a repara o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă a fost subliniat că problema de a şti dacă un reclamant poate pretinde că este victima unei presupuse încălcări poate fi pusă în orice stadiu al procedurii.[20] Curtea a reamintit că, printre altele, o decizie sau o măsură favorabilă pentru reclamant nu este suficientă, în principiu, pentru a-i suprima calitatea de victimă decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi au reparat de o manieră corespunzătoare şi suficientă încălcarea Convenţiei.[21]

În cauză, ca urmare a acţiunii în pretenţii introdusă împotriva Serviciului Român de Informaţii, reclamantul a obţinut recunoaşterea caracterului ilegal al interceptărilor convorbirilor telefonice şi repararea prejudiciului moral. Mai mult, suma acordată cu titlu de prejudiciul moral, apare ca fiind superioară celei care este în general acordată de către Curte în cauza similare privind România (n.n. reclamantul a obţinut suma de 50.000 lei).[22] Prin urmare, Curtea a considerat că, prin intermediul acţiunii de daune-interese, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea art. 8 din Convenţie şi au reparat prejudiciul suferit de către reclamant într-o modalitate corespunzătoare şi suficientă.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul nu mai poate fi considerat o victimă a încălcării alegate şi prin urmare acest capăt de cerere a fost respins ca fiind incompatibil ratione personae.

Cu privire la capetele de cerere privind durata audierii reclamantului, precum şi aducerea acestuia în cătuşe în faţa Tribunalului, Curtea a considerat că nu se poate pronunţa asupra admisibilităţii acestor capete de cerere şi a decis comunicarea acestora Guvernului, în temeiul art. 54 par. 2 din Regulamentul Curţii.

Notă:

Curtea a avut în vedere raportul întocmit de Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentul sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) la data de 2 aprilie 2004, ţinând cont de perioada în care a fost reţinut reclamantul. De la acea dată, CPT a mai întocmit alte 3 rapoarte despre condiţiile de detenţie din România.

Conform raportului întocmit CPT pe data de 24 noiembrie 2011, s-a remarcat, printre altele, practica autorităţilor române de a ţine în locurile de arest preventiv din cadrul unităţilor de poliţie persoane care au fost arestate preventiv mai mult de 30 de zile şi chiar persoane condamnate definitiv. CPT a fost informată că în cele 12 locuri de arest preventiv din Bucureşti erau deţinuţi 15% din persoanele condamnate definitiv de către o jurisdicţie penală.[23]

CPT a reiterat recomandarea sa ca autorităţile române să pună capăt unei asemenea practici, subliniind că privarea de libertate într-un sediu al poliţiei, chiar şi după prezentarea în faţa unui judecător, relevă anumite riscuri de intimidare, de presiune şi de rele tratamente. Astfel, este preferabil ca inculpaţii să fie transferaţi cât mai rapid posibil la o autoritate de detenţie distinctă de poliţie.

Cu privire la condiţiile de detenţie în locurile de arest preventiv din cadrul unităţilor de poliţie, în raportul CPT se subliniază că acestea sunt improprii pentru plasarea deţinuţilor pentru o lungă perioadă de timp. Atât timp cât vor fi persoane reţinute pentru lungi perioade de timp în unităţile de arest preventiv, autorităţile române trebuie să îşi intensifice eforturile pentru a răspunde cerinţelor fundamentale şi pentru păstrarea demnităţii persoanelor deţinute.[24]