Hotărâri CEDO

Absența publicității ședinței de judecată a cererii având ca obiect dizolvarea unei persoane juridice, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens sau a unei justificări pertinente, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil.

Importanţa principiului publicităţii şedinţei de judecată, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, şi multitudinea situaţiilor în care legea internă este neclară ne-au determinat să readucem în discuţie această hotărâre, ce va fi avută în vedere atunci când trebuie făcută aplicarea normei generale de procedură civilă prevăzute de art. 121 C.pr.civ.: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel”.

În esenţă, în cauza anterior indicată, Curtea Europeană a constat prin hotărârea pronunţată la data de 9 noiembrie 2010 încălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, reţinând că cererea de dizolvare a persoanei juridice, federație de asociații ale vânătorilor și pescarilor din România, a fost soluționată în cadrul unor ședințe ținute în camera de consiliu, încălcându-se astfel regula publicității ședințelor de judecată. Fără nicio justificare pertinentă, instanța națională a aplicat prin analogie o dispoziție legală proprie înființării asociației sau modificării actului său constitutiv.      

Rezumând hotărârea în partea sa relevantă pentru expunerea de faţă, precizăm că reclamanta AGVPS Bacău era o federaţie, persoană juridică de drept privat, formată din mai multe asociaţii de vânătoare şi pescuit. Astfel, la 16 iunie 2000, patru asociaţii de vânătoare şi pescuit au decis să înfiinţeze federaţia AGVPS‑Bacău, deoarece, potrivit reclamantei, AGVPS‑Bucureşti a refuzat să îşi aducă statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 şi să permită buna gestionare a vânătorii. La 29 iunie 2000, alte 27 de asociaţii au aderat la federaţia nou înfiinţată. În statutul său, federaţia îşi propunea, printre altele, să reprezinte interesele asociaţiilor de vânătoare şi pescuit membre pe plan naţional şi internaţional. De asemenea, aceasta îşi propunea să elibereze permise şi autorizaţii de vânătoare şi pescuit, în temeiul reglementărilor adoptate de autorităţile publice. La cererea federaţiei şi după examinarea actelor constitutive, prin două hotărâri din 20 iunie şi 10 iulie 2000, Tribunalul Bacău i-a acordat personalitate juridică şi a dispus înscrierea acesteia în registrul federaţiilor.

Ulterior, la 11 septembrie 2001, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor i‑a solicitat reclamantei să facă dovada activităţii sale în domeniul vânătorii, informând-o că, în caz contrar, va cere dizolvarea acesteia. De asemenea, ministerul i‑a solicitat reclamantei să nu mai utilizeze acelaşi nume ca AGVPS‑Bucureşti pentru a evita confuziile şi pentru a nu cauza prejudicii ordinii publice.

În absența unui răspuns din partea reclamantei, la 8 august 2001, AGVPS‑Bucureşti a solicitat instanței radierea asociaţiei reclamante din registrul federaţiilor, pe motiv că utiliza în mod abuziv denumirea de „Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România”, pe care reclamanta o avea din 1953. Prin hotărârea din 25 septembrie 2001, Tribunalul Bacău a respins cererea, considerând că cele două structuri fuseseră înfiinţate în mod legal. În urma recursului formulat de AGVPS‑Bucureşti, prin hotărârea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bacău a casat hotărârea menţionată anterior şi a retrimis dosarul la prima instanță.

Întreaga procedură ulterioară s‑a derulat în camera de consiliu în prezenţa părţilor, inclusiv a preşedintelui asociaţiei reclamante. Pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică. S-a mai reţinut că la data de 13 martie 2002, AGVPS‑Bucureşti a modificat obiectul acţiunii sale solicitând dizolvarea judiciară a asociaţiei reclamante şi lichidarea acesteia, pe motiv că, în lipsa recunoaşterii statutului de utilitate publică, dispoziţiile statutare ale reclamantei privind reprezentarea asociaţiilor de vânătoare şi pescuit şi acordarea de permise şi autorizaţii de vânătoare şi pescuit erau contrare Legii nr. 103/1996. De asemenea, aceasta a invocat faptul că, la 25 mai 1999, Curtea de Apel Braşov acordase personalitate juridică unei noi AGVPS, dar că, în urma recursului formulat de AGVPS‑Bucureşti, la 23 februarie 2001 Curtea Supremă de Justiţie casase această hotărâre, refuzând astfel să recunoască o altă AGVPS.

La data de 10 aprilie 2002, ministerul a formulat o cerere de intervenţie voluntară pentru a se alătura acţiunii introduse de AGVPS‑Bucureşti. Acesta a invocat faptul că reclamanta nu îşi adusese statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 în termenul de trei luni acordat de art. 58 din O.G. nr. 26/2000, astfel cum i se solicitase la 9 ianuarie 2002.

Prin hotărârea din 22 mai 2002, instanţa a pronunţat dizolvarea şi lichidarea reclamantei. Tribunalul a reţinut că singura asociaţie care a obţinut recunoaşterea privind utilitatea publică era AGVPS‑Bucureşti. Prin urmare, s-a considerat că statutul AGVPS‑Bacău era contrar dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 103/1996. În plus, instanţa a observat că reclamanta eliberase autorizaţii şi permise de vânătoare, deşi numai persoanele juridice de utilitate publică beneficiau de acest drept în temeiul Legii nr. 103/1996. Constatând că, prin hotărârea pronunţată la 26 februarie 2002 într‑o procedură încă pendinte, Curtea de Apel Bacău confirmase anularea acestor documente instanţa a concluzionat că activitatea reclamantei încălcase dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 26/2000.

Reclamanta a formulat recurs, reiterând opoziţia sa faţă de cererile de modificare a obiectului acţiunii şi de intervenţie voluntară a ministerului. Pe fond, pe lângă alte motive de nelegalitate a hotărârii inițiale, reclamanta a denunţat și lipsa de publicitate a procedurii, considerând că decizia de examinare a cauzei în camera de consiliu se datora unei erori de interpretare a Ordonanţei nr. 26/2000. Prin încheierea din 18 noiembrie 2002, curtea de apel a statuat că, având în vedere că pentru înregistrarea persoanelor juridice O.G. nr. 26/2000 prevăzuse o procedură în camera de consiliu, aceeaşi procedură trebuie să se aplice și în cazul dizolvării judiciare. Astfel, prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 2002, curtea de apel a respins recursul, confirmând temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.

Față de această situație de fapt, reclamanta s-a plâns în fața Curții Europene de încălcarea dispozițiilor articolului 6 par. 1 din Convenție, având în vedere absența caracterului public al ședințelor de judecată.

În hotărârea pronunțată, Curtea a reiterat că prin respectarea publicității procedurii organele judiciare protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public. De asemenea, aceasta constituie unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în curţi şi tribunale. Prin transparenţa pe care o conferă administrării justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului articolului 6 din Convenție, respectiv respectarea procesului echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei.

Aplecându-se asupra particularităților speței, Curtea a observat că prin interpretarea dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu.

Or, ordonanţa respectivă şi regulamentul de punere în aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la art. 121 C.pr.civ., care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.

În opinia Curții, instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin O.G. nr. 26/2000 pentru alte acţiuni, mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun în materie. Pe lângă faptul că absenţa publicităţii procedurii pare astfel a fi contrară chiar normelor de procedură internă, Curtea a mai observat că reclamanta solicitase în mod explicit desfăşurarea unei şedinţe publice (a se vedea, mutatis mutandis, Guisset c. Franţei, n^r. 33933/96, par. 74).

S-a mai reținut în cuprinsul hotărârii că instanțele au asigurat prezenţa reprezentantului reclamantei cu ocazia dezbaterilor, iar pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică. Totuşi, Curtea a observat că miza litigiului era dizolvarea federaţiei reclamante, formată din mai multe zeci de asociaţii şi ai cărei membri aveau interesul legitim de a asista la dezbateri. În această ordine de idei, Curtea a distins cu claritate un prejudiciu real adus reclamantei din cauza lipsei şedinţelor publice. Astfel, asociaţiile membre nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Deşi reclamanta i‑a putut informa pe aceştia cu privire la desfăşurarea procedurii, Curtea a considerat că această opţiune nu înlocuieşte posibilitatea reală a membrilor de a participa la şedinţe şi, cu siguranţă, nu poate contribui la păstrarea încrederii în sistemul juridic.

Reținând particularitățile speței, Curtea a considerat că federaţia reclamantă a suferit un prejudiciu real ca urmare a lipsei şedinţelor publice şi că, hotărând să urmeze o procedură confidenţială, instanţele interne i‑au încălcat acesteia dreptul la judecarea cauzei sale în mod public.