Hotărâri CEDO

Conform deciziei Curții, aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu încalcă dreptul de acces la instanță al reclamanților în măsura în care hotărârea este rezultatul unei analize temeinice a circumstanțelor pertinente ale cauzei, și nu al unei aplicări automate a excepției de inadmisibilitate în temeiul legii speciale.

Curtea Europeană a apreciat în cauza Gladkvist şi Bucur c. României (cererea nr. 39789/03), referindu-se la aspectele reținute în cauza Faimblat c. României, că, date fiind particularitățile de fapt ale cererii și modalitatea concretă în care instanțele s-au raportat la cadrul legal general aplicabil, prin respingerea acțiunii formulate de reclamanți în temeiul finelor de neprimire interpretate și impuse de Legea 10/2001, nu s-a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță, prevăzut de art.6 din CEDO.

Rezumând situația de fapt reținută de Curte, precizăm că în luna iulie 2001, reclamanții au solicitat autorităților administrative locale, în virtutea Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru apatamentul confiscat în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării lor străinătate. În consecință, după aproximativ 6 ani, la data de de 27 decembrie 2007, primăria Cluj a emis o decizie privind acordarea dreptului la despăgubire, fără valoare precizată, pentru imobilul în litigiu.

Totodată, în timp ce cererea lor era analizată în cadrul procedurii speciale, în luna februarie 2002, reclamanții au sesizat instanțele judecătorești cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității deciziei de naționalizare, a vânzării bunului către foștii chiriași și rectificarea cărții funciare.

Prin hotărârea din 30 august 2002, judecătoria a stabilit că statul dobândise în mod legal proprietatea asupra bunului în litigiu şi că, în momentul vânzării bunului, cumpărătorii erau de bună-credinţă.

Hotărârea primei instanțe a analizat pe fond cererea reclamanților, apreciind-o în final ca nefondată, soluţie menținută în căile de atac.

Astfel, Tribunalul Cluj a confirmat hotărârea inițială motivând, în plus față de aspectele reținute de prima instanță, că reclamanţii nu puteau sesiza direct instanţele cu o acţiune de drept comun, ci că erau obligaţi să urmeze procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, Tribunalul a constatat că părţile interesate prezentaseră o cerere în temeiul legii respective, dar că se limitaseră la a solicita o despăgubire corespunzătoare valorii bunului, fără a reclama și restituirea în natură a imobilului. În consecinţă, instanţa a apreciat că aceştia nu mai justificau un interes actual în obţinerea restituirii în natură prin anularea contractului de vânzare.[1] De menționat este și faptul că prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații au invocat în cauză excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de conținutul notificării și dispozițiile legii speciale.

Prin hotărârea definitivă din 16 aprilie 2003, Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea tribunalului, reluând aceeaşi motivare și adugând că legea specială avea ca scop instituirea unui climat de securitate juridică în cazul bunurilor preluate în mod abuziv de către stat între 1945 şi 1989. Curtea de apel a hotărât, totodată, că respingerea acţiunii reclamanţilor nu contravenea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, părţile interesate fiind sancţionate pentru lipsa de diligenţă la solicitarea restituirii în natură a bunului în litigiu.

De reținut este și faptul că decizia din 27 decembrie 2007 emisă de Primăria Cluj-Napoca a fost contestată în fața instanței de către reclamanți, aceștia solicitând anularea acesteia şi restituirea în natură a apartamentului. Prin hotărârea din 9 mai 2008, Tribunalul Cluj a respins acţiunea, pe motiv că acţiunea lor de anulare a contractului de vânzare fiind respinsă, aceştia nu puteau obţine, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 247/2005, decât o despăgubire. Hotărârea a fost confirmată prin decizia din 18 septembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj.

Reclamanții s-au plâns în fața Curții, invocând art. 6 par. 1 din Convenţie, că dreptul lor de acces la justiţie ar fi fost încălcat în urma respingerii acţiunii lor în revendicare pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Totodată, reclamanții au invocat și o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), prin faptul că instanţele naţionale le-au respins acţiunea în revendicare.

În esență, sub aspectul primei încălcări invocate, Curtea a statuat că respingerea cererii reclamanților de constatare a nulității decretului de naționalizare și a acțiunii în anularea contractului de vânzare a imobilului către terți, deşi motivată de instanțele superioare prin prisma existenței și necesității parcurgerii legi speciale, se raporta la „circumstanţe exacte şi ţinea seama de consecinţele procedurii administrative prevăzute de legea specială asupra acţiunii civile a reclamanţilor”.

Chiar dacă instanța europeană a precizat că ar fi fost de dorit nişte argumente suplimentare din partea instanțelor referitoare la stadiul şi efectul procedurii prevăzute de legea specială, în final a apreciat că respingerea acțiunii reclamanților pe motivul lipsei lor de interes era rezultatul unei analize a instanţelor, atât asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată, cât şi asupra pretenţiilor formulate de aceștia în temeiul legii speciale, iar nu al aplicării automate a excepţiei de inadmisibilitate în baza Legii nr. 10/2001 (a se vedea, a contrario, cauza Faimblat c. României, nr. 23066/02, par. 33).

Astfel, Curtea a remarcat că instanțele naționale, chiar dând prioritate procedurii administrative demarate de reclamanți, au analizat acțiunea de drept comun introdusă de aceștia, tocmai din perspectiva aplicabilității și finalității legii speciale, luând în considerare chiar manifestarea de voință inițială a părților.

Aplecarea atentă a instanțelor asupra particularității cauzei deduse judecății, respectiv analiza corespondenței dintre legea specială și căile legale oferite de dreptul comun, fără o aplicare automată a unui fine de neprimire, au condus Curtea la concluzia că dispozițiile art. 6 CEDO nu au fost încălcate.

Un alt argument care a condus Curtea la respingerea prezentei cereri este și faptul că, spre deosebire de precedentul judiciar avut în vedere, în prezenta cauză, prima instanță sesizată de reclamanți, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, a analizat în fond cererea dedusă judecății, apreciind ca fiind legale atât actul naționalizării, cât și cel al vânzării subsecvente a bunului către foștii chiriași. Această soluție a fost menținută în ambele căi de atac, jurisdicţiile superioare adăugând aprecierii făcute de către prima instanţă și perspectiva aplicării legii speciale la cazul concret al reclamanților.

În ceea ce privește cea de-a doua încălcare invocată de reclamanți, având în vedere jurisprudența din cauza Penţia şi Penţia c. României (decizia din 23 martie 2006, nr. 57539/00), precum și faptul că instanţele naţionale au ajuns la concluzia că naţionalizarea bunului era conformă legii și că abia la 27 decembrie 2007, ulterior introducerii cererii în fața Curții, aceștia au obţinut dreptul la o despăgubire printr-o decizie administrativă, Curtea a admis excepția invocată de Guvern, apreciind că pretențiile reclamanților nu erau compatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 par. 3.

S-a notat că, în măsura în care reclamanții intenţionează să se plângă de imposibilitatea recuperării efective a compensaţiei respective ori a restituirii în natură a bunului lor, aceştia se pot adresa Curții cu o nouă cerere în acest sens.