Hotărâri CEDO

Tardivitatea plângerii privind art. 5 par. 1, 3 şi 5 din Convenţie, întrucât sesizarea Curţii s-a făcut la mai mult de 6 luni de la încetarea detenţiei.

Inadmisibilitatea plângerii privind art. 5 par. 1 lit. e din Convenţie, întrucât este vădit nefondată.

Inadmisibilitatea plângerii privind art. 10 din Convenţie,  întrucât este vădit nefondată.

Inadmisibilitatea plângerii privind art. 6 par. 1, 2, 3 şi art. 13 din Convenţie,  întrucât este vădit nefondată.

1. Situaţia de fapt

Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează:

1.1. Internarea reclamantei

La data de 25 octombrie 1999, reclamanta a mers la catedrala din Galaţi, unde trebuia să fie primit patriarhul din Constantinopol. La sosirea automobilelor ierarhilor, un culoar a fost creat în mulţimea adunată în faţa catedralei, din care făcea parte şi reclamanta, ceea ce a suscitat indignarea persoanelor prezente. La descinderea din maşini a ierarhilor, reclamanta a strigat: “Farisei şi francmasoni, când omul este în nevoi vouă vă arde de plimbare”. A fost imediat abordată de agenţii de poliţie, care i-au aplicat o amendă contravenţională.

În anul 2001, pentru această faptă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a început urmărirea penală împotriva reclamantei sub acuzaţia de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, infracţiune prevăzută de art. 321 alin. 2 Cod penal. La data de 3 aprilie 2001, s-a dispus de către parchet scoaterea de sub urmărire penală. La aceeaşi dată, reţinând că reclamanta are discernământul abolit şi prezintă pericol pentru societate, parchetul a dispus internarea reclamantei într-un spital psihiatric, în baza art. 114 Cod penal, şi sesizarea Judecătoriei Brăila pentru confirmarea măsurii internării medicale.

Parchetul a avut în vedere o expertiză din 21 noiembrie 2000, din care reieşea că reclamanta suferea de delir cronic sistematizat halucinatoriu, asociat cu o personalitate dizarmonică de tip paranoid, boală care i-a abolit discernământul. Expertiza a fost efectuată de o comisie de trei medici ai Serviciului de medicină legală din Brăila în altă cauză, privitoare la cererea reclamantei de întrerupere a executării unei pedepse anterioare cu închisoarea.

La data de 11 aprilie 2001, reclamanta a fost internată în Spitalul psihiatric Sf. Pantelimon din Brăila, unde a rămas până în 17 aprilie 2001, când a ieşit în “în stare stabilizată” şi “fără avizul medicului”. Biletul de ieşire recomanda tratament medicamentos ambulatoriu, consult de către medicul specialist şi evitarea situaţiilor psiho-conflictuale.

La data de 10 mai 2001, o comisie de medici specialişti ai Spitalului psihiatric Sf. Pantelimon a dat aviz favorabil internării reclamantei, pe care l-a comunicat Judecătoriei Brăila, competentă să se pronunţe asupra internării definitive. Avizul menţiona că reclamanta a fugit din spital în data de 17 aprilie 2001 şi că poliţia a fost alertată în vederea reinternării sale.

Printr-o sentinţă din data de 18 mai 2001, judecătoria a confirmat internarea. Pentru a dispune astfel, după ce a citat concluziile raportului de expertiză medico-legală din 21 noiembrie 2001 şi ale avizului din 10 mai 2001 al comisiei din spitalul psihiatric, judecătoria a concluzionat că reclamanta avea discernământul abolit şi că prezenta pericol pentru societate, fiindcă era susceptibilă să reitereze săvârşirea faptelor.

Reclamanta a formulat recurs împotriva sentinţei judecătoriei, solicitând înlocuirea măsurii internării cu obligarea la tratament medical, măsură prevăzută de art. 113 Cod penal. Ea s-a plâns că nu a fost ascultată de judecătorie şi că judecătoria nu a administrat probe pentru a stabili dacă prezenta pericol pentru societate în sensul art. 114 Cod penal.

Printr-o decizie din data de 29 octombrie 2001, Tribunalul Brăila a casat sentinţa judecătoriei şi a dispus judecătoriei să solicite un supliment de expertiză medico-legală, şi, după caz, să audieze martori. A cerut, de asemenea, audierea reclamantei.

Cauza a fost reînscrisă pe rolul Judecătoriei Brăila. Reclamanta, care nu s-a prezentat la nici o şedinţă de judecată la judecătorie, deşi a fost legal citată, nu a fost reprezentată de avocat.

Judecătoria a solicitat Serviciului de medicină legală Brăila suplimentul de expertiză indicat de instanţa superioară.

Printr-un document din data de 22 ianuarie 2002, serviciul, confirmând expertiza din 21 noiembrie 2000, a confirmat diagnosticul stabilit şi a precizat că boala era incurabilă.

Printr-o hotărâre din data de 6 februarie 2002, judecătoria a confirmat măsura internării reclamantei într-un spital psihiatric până la ameliorarea stării sale de sănătate.

Reclamanta fiind absentă, hotărârea a fost afişată pe uşa locuinţei sale.

Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

1.2. Cererea privind înlocuirea măsurii internării

La data de 30 septembrie 2002, reclamanta, prin mama sa, a sesizat Judecătoria Brăila cu o cerere de înlocuire a măsurii internării (prevăzută de art. 114 Cod penal) cu măsura obligării la tratament medical (prevăzută de art. 113 Cod penal).

Instanţa a solicitat avize Spitalului psihiatric Sf. Pantelimon şi Serviciului medico-legal, în conformitate cu art. 434 Cod procedură penală, asupra stării de sănătate a reclamantei şi asupra oportunităţii înlocuirii internării cu tratamentul medical ambulatoriu. De asemenea, a întrebat dacă reclamanta mai era internată.

Serviciul medico-legal a estimat că se impunea efectuarea unei noi expertize medico-legale, ceea ce instanţa a dispus. Reclamanta nu s-a prezentat la serviciul medico-legal pentru efectuarea expertizei psihiatrice.

Comisia specializată din cadrul spitalului a informat instanţa că reclamanta a fost spitalizată pentru două scurte perioade, din 11 până în 17 aprilie şi din 27 până în 30 septembrie 2002. De fiecare dată a fugit, iar demersurile în vederea reinternării au eşuat, fiindcă nu a fost găsită. Spitalul, pe baza documentelor medicale aflate în arhivele sale, indicând boala reclamantei, a arătat că reclamanta nu era conştientă de boala de care suferea şi că refuza tratamentul. A concluzionat că măsura internării trebuie menţinută, dar a recomandat internarea într-un alt spital, care dispunea de dotările necesare tratării bolii reclamantei.

Printr-o hotărâre din data de 14 februarie 2003, judecătoria a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat apel, solicitând în probaţiune efectuarea unei noi expertize medico-legale şi audierea unor martori pentru a se stabili dacă prezintă pericol pentru societate.

În apel, a fost reprezentată de un avocat din oficiu.

Printr-o decizie din data de 23 mai 2003, Tribunalul Brăila a menţinut hotărârea primei instanţe. A arătat că judecătoria s-a pronunţat pe baza avizului unităţii sanitare în care era internată reclamanta, aşa cum cerea art. 434 Cod procedură penală. A considerat că nu ar putea fi infirmate concluziile acestui aviz prin declaraţii de martori. În plus, a observat că reclamanta refuza tratamentul medical şi că a părăsit spitalul fără acordul medicului curant.

Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei decizii.

1.3.  Cererea privind revocarea măsurii internării

La data de 30 iunie 2003, reclamanta a sesizat Judecătoria Brăila cu o cerere de revocare a măsurii internării. A solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale de către un alt serviciu de medicină legală decât cel din Brăila, ţinând seama de conflictul  apărut între ea şi medicii din acest serviciu.

În faţa instanţei, fost reprezentată de un avocat ales.

Având în vedere avizul comisiei medicale din cadrul Spitalului Sf. Pantelimon, în sensul menţinerii măsurii, judecătoria a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, printr-o hotărâre din data de 26 august 2006.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, apel care a fost respins printr-o decizie din data de 14 octombrie 2003. Tribunalul a ţinut seama de faptele comise de recurentă şi de avizul Spitalului Sf. Pantelimon care atesta că reclamanta s-a sustras tratamentului medical, trăgând de aici concluzia existenţei unui pericol de comitere a unor noi fapte penale prin care s-ar pune în pericol ordinea publică.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii. La judecarea recursului, nu s-a prezentat personal dar a fost reprezentată de doi avocaţi aleşi. Avocaţii i-au justificat lipsa prin temerea de a nu fi arestată şi internată după şedinţa de judecată. Au explicat de asemenea că reclamanta refuză să se prezinte în faţa medicilor specialişti din Brăila, pe care îi consideră lipsiţi de obiectivitate.

Recursul reclamantei a fost respins printr-o decizie definitivă din data de 19 decembrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, decizie redactată în data de 25 februarie 2004.

În cursul acestui proces, reclamanta a fost internată în Spitalul Sf. Pantelimon din Brăila din 28 până în 29 octombrie 2003 şi în Spitalul psihiatric Săpoca din Buzău din 29 octombrie până în 5 noiembrie 2003, cu diagnosticul schizofrenie paranoidă.

1.4. Alte informaţii furnizate de reclamantă

La momentul sesizării Curţii, reclamanta a afirmat că un ordin de dare în urmărire naţională a fost emis pe numele său de către autorităţi în vederea prinderii şi internării sale.

Într-un memoriu din 8 mai 2012, reclamanta a informat Curtea că trăia cu fiica sa şi avea grijă de nepoata sa. Nu a mai fost internată într-o instituţie psihiatrică, şi nu mai urma tratamentul medical fiindcă starea sa de sănătate era bună. A afirmat, în afară de acestea, că eventualelele demersuri pentru revocarea măsurii internării ar implica internarea sa în vederea efectuării expertizei medico-legale pe o durată de câteva luni, ceea ce nu ar putea suporta. A mai precizat că i-a fost reţinută cartea de identitate cu ocazia internării, şi că orice prezentare a sa, pentru a obţine o nouă carte de identitate, în faţa autorităţilor ar fi reprezenatat pentru acestea ocazia să o prindă pentru a o interna.

2. Aprecierile Curţii

2.1. Asupra capetelor de cerere privitoare la art. 5 din Convenţie:

Invocând art. 5 par. 1 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de internarea sa într-un spital psihiatric şi de măsura internării încă pendinte cu privire la ea, pe care le-a apreciat ca ilegale şi arbitrarii. Invocând art. 5 par. 4 din Convenţie, ea a denunţat imposibilitatea de a ataca, în faţa unei instanţe care să se pronunţe într-un termen scurt, legalitatea deciziei procurorului care a dispus internarea sa cu titlu provizoriu, dar care în realitate viza o durată nedeterminată. În fine, citând art. 5 par. 5 din Convenţie, ea a apreciat că dreptul intern nu îi conferă un drept la reparaţie pentru detenţia sa contrară Convenţiei.

2.1.1. Asupra internării efective a reclamantei

În măsura în care reclamanta se plânge că a fost în mod neregulat privată de libertate fără să poată contesta această măsură, nici să ceară reparaţii, Curtea a observat că, în fapt, ea a fost internată într-un spital psihiatric în trei reprize, în 2001, în 2002 şi în 2003, şi pentru scurte perioade (din 11 până în 17 aprilie 2001, din 27 până în 30 septembrie 2002 şi din 28 octombrie până în 5 noiembrie 2003). Or, a amintit Curtea, plângerea a fost introdusă în data de 25 august 2004. În aceste condiţii, capătul de cerere privitor la art. 5 par. 1 din Convenţie care vizează această privare de libertate, ca şi plângerile privind art. 5 par. 4 şi par. 5 sunt tardive, fiind respinse în baza art. 35 par. 1 şi par. 4 din Convenţie.

2.1.2. Asupra măsurii internării încă în fiinţă privitoare la  reclamantă

În măsura în care reclamanta reclamă  că o măsură a internării este încă în fiinţă cu privire la ea, Curtea a observat că această măsură a fost luată ca o consecinţă directă a stării sale de sănătate psihică şi că, prin urmare, este potrivit ca plângerea să fie examinată prin prisma art. 5 par. 1 lit. e din Convenţie.

Curtea s-a arătat de acord cu reclamanta că hotărârea judecătorească de internare este, aparent, în continuare validă, toate demersurile reclamantei în vederea revocării măsurii dovedindu-se infructuoase. Mai mult, reclamanta susţine că în august 2004, în perioada în care a introdus plângerea, a fost emis un ordin de urmărire pe numele său. În aceste condiţii, riscul ca reclamanta să fie prinsă şi reîncarcerată nu pare pur teoretic, chiar dacă nici o măsură nu a fost luată împotriva sa de zece ani (a se vedea, a contrario, cauzele A.R. c. Marii Britanii (dec.), 29 noiembrie 1995, nr. 25527/94, şi E.M.B. c. României (dec.), 28 septembrie 2010, nr. 4488/03, în care reclamanţii nu au fost niciodată privaţi de libertate).

Totuşi, Curtea a apreciat că nu este necesar să examineze mai în detaliu pretinsa lipsă a calităţii de victimă a reclamantei, nici, de altfel, două alte excepţii de inadmisibilitate ridicate de Guvernul României, deoarece, în orice caz, plângerea reclamantei se dovedeşte vădit nefondată, pentru motivele de mai jos.

Curtea a observat că internarea reclamantei a fost dispusă pe baza unei expertize medico-legale efectuată de trei medici de la serviciul medico-legal din Brăila, care nu numai că au stabilit diagnosticul, dar au şi recomandat internarea reclamantei. Sub acest aspect, Curtea a observat că rezultă din dosar că reclamanta avea antecedente de tulburări psihologice la data expertizei, şi că boala sa a fost apreciată ca incurabilă. Pe de altă parte, Curtea a observat că reclamanta nu a acceptat să se prezinte la serviciul de medicină legală pentru noua expertiză medicală solicitată de instanţe, că nu a luat parte la şedinţele de judecată în diferitele proceduri iniţiate, şi că nu a urmat tratamentul medical prescris în spitalul psihiatric.

În aceste condiţii, Curtea a considerat că reclamanta nu şi-a susţinut în mod corespunzător argumentele avansate împotriva măsurii de internare, aşa încât Curtea nu a putut decela în decizia de luare a măsurii nici un indiciu de arbitrariu şi nici o aparenţă de încălcare a art. 5 par. 1 lit. e din Convenţie.

Prin urmare, a reţinut că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi l-a respins în baza art. 34 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.2. Asupra plângerii privitoare la art. 10 din Convenţie

Reclamanta a considerat că internarea sa este consecinţa declaraţiilor sale din 25 octombrie 1999, prin nesocotirea libertăţii sale de expresie.

Curtea, având în vedere considerentele dezvoltate pe terenul art. 5 par. 1 lit. e, precum şi legătura strânsă între cele două capete de cerere, a considerat că şi acest capăt de cerere se dovedeşte vădit nefondat şi  l-a respins în baza art. 34 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.

2.3. Asupra altor capete de cerere

Reclamanta a mai invocat nesocotirea drepturilor sale garantate de art. 6 par. 1, 2 şi 3 din Convenţie, reclamând caracterul inechitabil al procesului având ca obiect acuzaţia de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, ca şi de art. 13 din Convenţie, apreciind că nu dispunea în dreptul intern de nici o cale eficace pentru a se plânge de pretinsele încălcări ale Convenţiei prezentate mai sus. Ţinând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi de măsura în care era competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a remarcat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

Curtea a concluzionat că această parte a plângerii este vădit nefondată şi  a respins-o în baza art. 34 par. 3 lit. a şi par. 4 din Convenţie.