Citirea declaraţiilor date în timpul urmăririi penale şi dreptul acuzatului de a interoga martorii acuzării. Cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit
JurisClasor CEDO - Februarie 2012, 15
Autor: Victor Constantinescu
Categorie: Articole de specialitate
Existenţa unui motiv întemeiat pentru absenţa martorului este o întrebare preliminară care necesită un răspuns înainte de a se analiza dacă declaraţia martorului este temeiul exclusiv sau determinant pentru pronunţarea condamnării. Atunci când o declaraţie dată în faza urmăririi penale este citită în şedinţă publică, fără ca martorul să dea declaraţia oral în faţa instanţei (hearsay/ouï-dire), iar această declaraţie fundamentează în mod exclusiv sau determinant soluţia de condamnare, nu va rezulta într-o automată încălcare a art. 6 par. 1. Însă, din cauza riscului admiterii unui asemenea mijloc de probă, vor trebui să existe suficiente garanţii procedurale care să contrabalanseze riscul, printre care măsuri care să permită o evaluare echitabilă şi justă a gradului de încredere în mijlocul de probă respectiv.
- Principii şi evoluţie jurisprudenţială
Dreptul acuzatului de a se confrunta în mod direct cu acuzatorii săi exista încă din perioada dreptului roman. Guvernatorul Festus, discutând despre tratamentul potrivit pentru un prizonier, ar fi spus că nu este caracteristic romanilor să trimită un om la moarte, înainte ca acesta să se fi întâlnit faţă în faţă cu acuzatorii săi şi înainte ca acesta să aibă posibilitatea să se apere împotriva acuzaţiilor.[1]
În perioada contemporană, posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii acuzării este recunoscut atât în dreptul de sorginte anglo-saxonă, cât şi în dreptul continental.
În Regatul Unit, orice declaraţie care nu este dată de către martor printr-o depoziţie orală este numită hearsay şi este, în principiu, inadmisibilă în procesele penale. De la această regulă există excepţii, cum ar fi atunci când martorul a decedat, este bolnav, nu poate fi găsit sau este absent din cauza temerii[2], caz în care declaraţia dată în faţa organelor de anchetă va fi citită de către judecător juraţilor.
În sistemul nord-american, Curtea de Justiţie a Statelor Unite a păstrat o linie mult mai strictă decât cea britanică, tranşând problema extrem de clar prin vocea judecătorului Scalia: „A înlătura confruntarea pentru că declaraţia este de încredere, este cam la fel cu a înlătura procesul penal pentru că acuzatul este în mod evident vinovat”[3] (Referindu-se aici la posibilitatea admiterii declaraţiei dacă aceasta prezintă indicii că ar fi de încredere). Aşadar, atunci când este vorba de proba testimonială, al Șaselea Amendament[4] cere ceea ce este necesar în common-law: imposibilitate de prezentare [a martorului] şi posibilitate anterioară de confruntare.[5]
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte prin art. 6 par. 3 lit. d dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării.
În aplicarea acestui articol, Curtea a statuat în numeroase rânduri că, în principiu, toate mijloacele de probă aduse împotriva acuzatului trebuie să fie administrate în prezenţa sa şi în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Curtea a admis că pot fi făcute excepţii de la această regulă, însă nu trebuie să se încalce dreptul de apărare al acuzatului, care presupune că acuzatul să aibă posibilitatea reală şi adecvată de a contesta declaraţiile martorului şi de a îi pune întrebări, fie la momentul în care martorul dă declaraţia fie la un moment ulterior.[6]
În legătură cu imposibilitatea audierii martorului sau refuzul martorului de a da declaraţii, Curtea a reţinut că instanţele naţionale pot să folosească declaraţiile martorilor din timpul urmăririi penale numai atunci când există un motiv întemeiat pentru lipsa martorului şi atunci când condamnarea nu este întemeiată exclusiv sau de o manieră determinantă pe declaraţia martorului care nu a putut fi interogat de către acuzat. (aşa numita „sole or decisive rule”)[7]. Curtea utilizează regula „exclusiv sau determinant” atât în materia martorilor anonimi cât şi în aceea a agenţilor infiltraţi.[8]
- Problema de drept
În cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatul Unit[9] instanţa europeană a avut de răspuns la întrebarea dacă regula „exclusiv sau determinant” este una absolută. Altfel spus, atunci când o condamnare se întemeiază în mod exclusiv sau determinant pe declaraţia unui martor pe care acuzatul nu a putut să îl confrunte, va găsi Curtea în mod automat o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie?
Având în vedere frecvenţa utilizării regulii „exclusiv sau determinant” de către Curte, întrebarea este una de substanţă, după cum se poate observa şi din modul de abordare al Curţii care plasează în introducerea hotărârii o trecere în revistă a 8 sisteme diferite de drept întemeiate pe common-law.
- Situaţiile de fapt şi procedura în faţa instanţelor naţionale
În legătură cu reclamantul Al-Khawaja, Curtea a reţinut că acesta este medic şi că a fost acuzat de două infracţiuni de agresiune sexuală („indecent assault”) asupra a două paciente, S.T. şi V.U., în timp ce ele se aflau sub efectul hipnozei. Una dintre femei, S.T., pentru motive nelegate de agresiune, s-a sinucis înainte de începerea procesului. Cu toate acestea, S.T. a dat o declaraţie la poliţie cu câteva luni după comiterea agresiunii. De asemenea, S.T. a povestit despre agresiune şi celor două prietene ale sa sale, B.F. şi S.H.
Într-o fază preliminară a procesului a fost luată în considerare de către instanţă admisibilitatea declaraţiei lui S.T. şi citirea ei juraţilor. Judecătorul a considerat că această declaraţie este una crucială pentru acuzare. Totodată, apreciind asupra posibilităţii acuzatului de a combate declaraţia, judecătorul a considerat că reclamantul însuşi poate să declare asupra celor întâmplate, vor fi chemate de asemenea cele două prietene ale victimei pentru a fi audiate, existând inadvertenţe între declaraţiile lui S.T. şi cele ale prietenelor ei. De asemenea, un expert va fi audiat de către instanţă asupra percepţiei denaturate pe care poate să o aibă o persoană hipnotizată.
Din toate acestea, judecătorul a concluzionat că declaraţia dată în faţa poliţiei poate fi citită juraţilor, apreciind că acuzatul are suficiente modalităţi de a combate declaraţia lui S.T.
După citirea declaraţiei în faţa juraţilor şi finalizarea procesului, judecătorul a atras atenţia juraţilor asupra faptului că ei nu au observat-o în mod direct pe S.T. când aceasta a dat declaraţia care le-a fost citită şi, de asemenea, i-a atenţionat că acuzatul nu a avut ocazia să îi pună întrebări.
Reclamantul a fost găsit vinovat cu unanimitate de voturi. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului.
În ceea ce-l priveşte pe reclamantul Tahery, Curtea a reţinut că acesta a fost condamnat pentru vătămare corporală, întrucât ar fi înjunghiat-o în spate pe partea vătămată S. Partea vătămată a declarat că în timpul altercaţiei reclamantul a fost întotdeauna în faţa ei, S. învederând că nu l-a văzut pe reclamant înjunghiindu-o şi nici nu l-a văzut pe acesta îndreptând braţul spre spatele ei, cu scopul de a-o înjunghia. De asemenea, S. a declarat că reclamantul a negat imediat săvârşirea faptei şi l-a ajutat pe S. să se aşeze lângă el şi i-a acoperit rana.
La locul altercaţiei, mai erau prezente şi alte persoane, dintre care T., un prieten al lui S., doi prieteni ai lui T. şi unchiul reclamantului. La faţa locului toţi cei interogaţi au declarat că nu au văzut cine l-a înjunghiat pe S. Cu toate acestea, două zile mai târziu, T. a declarat în faţa organelor de cercetare penală că l-a văzut pe reclamant cum îl ţinea pe S. de gât, şi ridicând cuţitul l-a înjunghiat pe acesta de două ori.
În timpul procesului, acuzarea a solicitat ca declaraţia lui T. să fie citită, afirmând că acestuia îi este frică să apară în şedinţă publică. Instanţa a audiat un poliţist, care a depus în sensul că T. şi reclamantul făceau parte din comunitatea iraniană, care era extrem de unită, iar frica martorului era întemeiată. T. a fost, de asemenea, audiat de către judecător (dar nu şi de către juraţi) prin intermediul unei reţele audio-video, martorul declarând că îi era teamă pentru el şi pentru familia sa, din cauza telefoanelor şi vizitelor pe care le-a primit. Nicio ameninţare nu a fost însă primită din partea reclamantului.
Judecătorul a apreciat că declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală va fi citită juraţilor, reţinând că este o declaraţie extrem de importantă, iar că un asemenea martor este cel mai expus la intimidări. De asemenea, apărarea va putea contesta declaraţia printr-o altă modalitate decât confruntare, respectiv prin declaraţia reclamantului sau a oricărui alt martor care era prezent la locul faptei.
După administrarea tuturor probelor, judecătorul a avertizat juraţii asupra faptului că aceştia nu au putut să îl observe pe T. atunci când a dat declaraţia care a fost citită şi, de asemenea, că acuzatul a fost privat de posibilitatea de a se confrunta cu martorul. Judecătorul a arătat că martorul ar fi putut să combine ceea ce a văzut şi să ajungă la o concluzie greşită şi, totodată, că nu există probe că martorul ar fi fost intimidat de către reclamant.
Tahery a fost condamnat cu majoritate de voturi. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului.
- Existenţa unui motiv întemeiat pentru absenţa martorului
Curtea a considerat, atât în jurisprudenţa anterioară, cât şi prin hotărârea Marii Camere pe care o supunem analizei, că existenţa unui motiv întemeiat pentru absenţa martorului este o întrebare preliminară la care trebuie răspuns înainte de a se analiza dacă proba este temeiul exclusiv sau determinant pentru pronunţarea condamnării. Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că există o încălcare a art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie chiar şi atunci când proba nu a fost singura care a fundamentat condamnarea, dar instanţele naţionale nu au oferit un motiv întemeiat pentru absenţa martorului.[10]
În cazul în care martorul a decedat, Curtea a reţinut că pentru ca mărturia sa să fie avută în vedere la pronunţarea soluţiei, trebuie să fie utilizată declaraţia sa dată anterior decesului.[11]
Aplecându-se cu mai mare atenţie asupra motivului de neprezentare a martorului din cauza temerii, Curtea a distins între cazul de teamă cauzată de ameninţările inculpatului şi teama având o cauză mai generală, respectiv ce s-ar întâmpla dacă martorul va depune mărturie la judecată.
În prima situaţie, Curtea a apreciat că atunci când teama este rezultatul acţiunilor inculpatului sau al persoanelor care acţionează în numele lui, declaraţia martorului poate fi citită în şedinţă publică, fără a fi nevoie de audierea în mod direct a martorului şi fără ca inculpatul să aibă dreptul de a-i pune întrebări, chiar şi în cazul care declaraţia este folosită în mod exclusiv sau determinant pentru fundamentarea soluţiei de condamnare.[12]
În a doua situaţie, Curtea a observat că teama cauzată de notorietatea inculpatului sau a complicilor săi, de pericolul de vătămare a integrităţii corporale sau de pierderi financiare, pot fi relevante pentru a stabili dacă un martor va fi sau nu audiat în şedinţă publică. Cu toate acestea, nu orice teamă subiectivă va fi considerată întemeiată, instanţa naţională trebuind să analizeze atât existenţa unor motive obiective care să justifice temerea, cât şi a unor mijloace de probă în sprijinul lor.[13]
De asemenea, în considerarea acestui ultim caz, dacă inculpatul nu a avut ocazia să fie confruntat cu martorul la o etapă anterioară, instanţa naţională va prefera citirea declaraţiei date în timpul urmăririi penale numai după ce va exclude celelalte alternative, cum ar fi asigurarea anonimatului martorului sau oricare altă măsură specială de audiere, considerând că acestea sunt nepotrivite sau imposibile.
- Regula „exclusiv sau determinant” nu este absolută
Curtea îşi începe analiza prin a aminti că, deşi problema absenţei martorului nu este identică cu cea a martorului anonim, ele se întemeiază pe acelaşi principiu, întrucât ambele creează un dezavantaj pentru inculpat.
După ce face o analiză a argumentelor avansate de către guvernul britanic, Curtea aminteşte că, în jurisprudenţa sa, interpretarea art. 6 par. 3 din Convenţie a fost făcută în contextul unei examinări globale a echităţii procedurii.[14]
În mod tradiţional, atunci când au fost examinate plângeri sub art. 6 par. 1, Curtea a realizat o evaluare globală asupra echităţii procedurii, luând în considerare modul în care garanţiile legale au fost aplicate, maniera în care posibilităţi procedurale au fost acordate apărării pentru a contrabalansa dezavantajele acesteia şi modul în care procesul în mod global a fost condus de către judecător.[15]
Curtea a decis că regula „exclusiv sau determinant” ar trebui aplicată de o manieră similară, nefiind corect ca atunci când analizează întrebări legate de echitate să aplice această regulă de o manieră inflexibilă.
Prin urmare, Curtea concluzionează că atunci când o declaraţie dată în faza urmăririi penale este citită în şedinţă publică, fără ca martorul să dea declaraţia oral în faţa instanţei (hearsay / ouï-dire),[16] iar această declaraţie fundamentează în mod exclusiv sau determinant soluţia de condamnare, nu va rezulta într-o automată încălcare a art. 6 par. 1. Cu toate acestea, atunci când o condamnare este întemeiată într-un mod exclusiv sau determinant asupra declaraţiei unui martor absent, Curtea trebuie să supună procesul unei analize extrem de atente. Din cauza riscurilor admiterii unui asemenea mijloc de probă, vor trebui să existe suficiente garanţii procedurale care să le contrabalanseze, printre care măsuri care să permită o evaluare echitabilă şi justă a gradului de încredere în mijlocul de probă respectiv.
- Analiza celor două cauze conform noilor principii de interpretare
Curtea va analiza în fiecare cauză următoarele 3 probleme: (i) dacă era necesară admiterea declaraţiilor celor doi martori, S.T. şi T.; (ii) dacă declaraţiile lor netestate (în şedinţă publică, n.a.) au fost temeiul exclusiv sau determinant pentru fundamentarea soluţiei de condamnare; (iii) dacă au existat suficiente elemente de contrabalansare, printre care şi garanţii procedurale puternice, pentru a asigura în fiecare proces, analizat în ansamblu, echitatea procedurii aşa cum aceasta este înţeleasă în art. 6 par. 1 şi 3 lit. d din Convenţie.
În ceea ce priveşte cauza Al-Khawaja, Curtea s-a bazat pe analiza făcută de către instanţa naţională, reţinând că declaraţia lui S.T. a fost decisivă pentru soluţia de condamnare. Interesul justiţiei era categoric în favoarea admiterii acestei declaraţii, care a fost dată la poliţie, respectând condiţiile de formă. Veridicitatea declaraţiei era susţinută de faptul că S.T. s-a plâns celor două prietene ale sale B.F. şi S.H. despre cele întâmplate şi existau numai inadvertenţe minore între declaraţia lui S.T. şi declaraţiile prietenelor ei, amândouă fiind audiate în şedinţă publică. Și mai important, Curtea a observat că există similitudini puternice între declaraţia lui S.T. asupra pretinselor fapte şi declaraţia celeilalte femei agresate, V.U., neexistând vreo probă care să indice o conivenţă între cele două femei.
În cazul unei agresiuni sexuale realizate de către doctor asupra pacientului său, care a avut loc în timpul unei consultaţii private în care numai doctorul şi pacientul erau prezenţi, este greu de imaginat o probă mai concludentă, mai ales când ceilalţi martori au fost chemaţi în timpul procesului să depună mărturie, iar aceasta a fost testată prin interogatoriu.
De asemenea, având în vedere indicaţiile date de către judecător juraţilor, cât şi celelalte probe aduse de către acuzare în sprijinul declaraţiilor lui S.T., Curtea a considerat că juraţii au fost în măsură să realizeze o evaluare echitabilă şi justă asupra gradului de încredere al declaraţiilor lui S.T.
Curtea a concluzionat că au existat suficiente elemente de contrabalansare şi citirea declaraţiei lui S.T. nu a dus la o încălcare a art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie.[17]
În privinţa reclamantului Tahery, Curtea a apreciat că judecătorul a făcut suficiente demersuri pentru a analiza existenţa unor motive obiective prind temerea lui T. şi pentru a concluziona că audierea martorului nu poate fi realizată nici cu mijloace speciale de audiere.
Totodată, Curtea a observat că la momentul interogării la faţa locului a celor prezenţi la altercaţie, niciunul dintre ei nu a susţinut că l-ar fi văzut pe reclamant înjunghiindu-l pe S., şi chiar S. a declarat că nu a văzut cine l-a înjunghiat, deşi iniţial a presupus că era vorba despre reclamant. T. a făcut declaraţia sa care se referea la reclamant, la două zile de la săvârşirea faptelor, fiind singurul martor care a pretins că a văzut fapta. Declaraţia sa, necoroborată cu alte mijloace de probă, a fost, dacă nu singura, cel puţin cea determinantă adusă împotriva reclamantului. A fost cu certitudine o probă cu o mare greutate şi fără ea şansele unei condamnări s-ar fi redus considerabil.
Curtea a concluzionat că, în speţă, garanţiile procedurale nu au putut să contrabalanseze dificultăţile generate apărării prin citirea declaraţiei, având în vedere că şi în situaţia în care reclamantul ar fi dat o declaraţie în care nega acuzaţiile, acesta era în imposibilitate de a verifica veridicitatea şi gradul de încredere al declaraţiei lui T. prin interogatoriu. În cele din urmă, T. era singurul martor care ar fi fost dispus sau capabil să spună ceea ce a văzut. Apărarea nu a fost în măsură să cheme nici un alt martor pentru a contrazice declaraţia dată în timpul urmăririi penale.
Celălalt mijloc de probă era declaraţia victimei S., care nu ştia cine l-a înjunghiat, deşi iniţial a presupus că era vorba de reclamant. Declaraţia sa era o probă indirectă cu privire la acţiunea de înjunghiere, întrucât victima a declarat numai asupra existenţei altercaţiei şi asupra acţiunilor reclamantului după înjunghiere. Deşi se corobora într-o oarecare măsură cu declaraţia lui T., declaraţia lui S. putea să aducă cel mult un sprijin indirect acuzaţiei că reclamantul l-ar fi înjunghiat pe S.
Chiar şi în prezenţa atenţionărilor date de către judecător juraţilor, Curtea a concluzionat că, în absenţa unor mijloace de probă concludente care să se coroboreze cu declaraţia lui T., juraţii nu au fost în măsură să realizeze o evaluare echitabilă şi justă asupra gradului de încredere al declaraţiilor lui T.
Curtea a concluzionat că nu au existat suficiente elemente de contrabalansare pentru a compensa dificultăţile create în sarcina apărării prin citirea declaraţiei lui T. Prin urmare, Curtea a considerat că a avut loc o încălcare a art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie.[18]
- Opinii disidente şi schimbări de opinie faţă de hotărârea Camerei
Având în vedere importanţa hotărârii, precum şi tradiţia Curţii de a aplica regula „exclusiv sau determinant” de o manieră absolută, au existat judecători care şi-au exprimat dezacordul faţă de relaxarea acestei reguli.
Ei au fost de părere că populismul, poliţia, sau Ministerul Public, pun presiune peste tot în lume asupra instanţelor judecătoreşti de a nesocoti garanţiile fundamentale ale procedurii penale. Câteodată, cererile au drept cauză legitimă dificultăţile practice, dar acesta nu reprezintă un motiv suficient pentru a încălca drepturile acuzatului, care sunt decisive pentru un proces echitabil şi o bună administrare a justiţiei.[19]
Judecătorul ales din partea Regatului Unit, Sir Nicolas Bratza, a luat parte şi la soluţionarea cauzei în faţa Camerei, ocazie cu care a votat în sensul că există o încălcare în ambele cauze. Participând şi cu ocazia judecării cauzelor în faţa Marii Camere, acelaşi judecător a votat în sensul opiniei majoritare rezumate mai sus, respectiv că nu există o încălcare în cazul lui Al-Khawaja.
Este, de asemenea, de subliniat că, după ce Camera a pronunţat hotărârea de condamnare a Regatului Unit, dar înainte ca Marea Cameră să se pronunţe, Curtea Supremă a Regatului Unit a refuzat în mod expres să aplice hotărârea Camerei. Astfel, în hotărârea R. c. Horncastle şi alţii[20], instanţa supremă a statuat că instanţele naţionale sunt obligate să respecte jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în aplicarea principiilor bine stabilite, însă rareori, când o instanţă naţională ar fi îngrijorată că o hotărâre a Curţii nu ia în considerare un aspect al dreptului englez, ar putea să refuze să aplice acea hotărâre a Curţii. Astfel, s-a arătat că regula „exclusiv sau determinant” a fost creată având în vedere lipsa în dreptul continental a unei jurisprudenţe sau legislaţii care să reglementeze admisibilitatea probelor, spre deosebire de dreptul britanic, unde asemenea reguli există.
- Citirea declaraţiilor date în timpul urmăririi penale în practica judiciară şi în noul Cod de procedură penală
Art. 327 alin. 3 C.pr.pen. prevede că, dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.
În aplicarea acestui text, în unele cauze, instanţele naţionale s-au oprit la constatarea imposibilităţii de audiere a martorului, fără a analiza, care este motivul pentru care martorul nu poate fi audiat şi dacă declaraţia sa este sau nu una exclusivă sau determinantă pentru acuzaţiile care îi sunt aduse inculpatului de către Ministerul Public.[21]
Această modalitate de aplicare a textului legal este neconvenţională. Cum am amintit şi mai sus, chiar dacă declaraţia martorului nu este exclusivă sau determinantă pentru soluţia de condamnare, dacă instanţele naţionale nu oferă un motiv întemeiat pentru absenţa martorului, este încălcat art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d din Convenţie.[22]
În alte cauze, instanţele de control judiciar au sancţionat absenţa rolului activ din partea instanţelor de fond, acestea din urmă trebuind să ceară de la organele de poliţie noile domicilii ale martorilor şi să emită noi mandate de aducere la aceste adrese.[23]
De asemenea, instanţa supremă a statuat, într-o cauză privind martorii anonimi[24], că nu neagă aspectul că în cauză condamnarea inculpaţilor se fundamentează într-o măsură determinantă pe declaraţiile martorilor anonimi, însă, raportat la circumstanţele proprii cauzei deduse judecăţii, aceasta nu este incompatibilă cu exigenţele art. 6 din Convenţie, inculpaţii având posibilitatea de a contesta depoziţiile acestora, precum şi de a-i interoga personal.
Apreciem că o asemenea soluţie era considerată, până la pronunţarea Curţi în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatul Unit, neconvenţională. Spunem aceasta întrucât în materia martorilor anonimi „obişnuiţi” Curtea impunea două condiţii cumulative, nu alternative: proba să nu fie exclusivă sau determinantă în stabilirea vinovăţiei, iar apărarea să aibă posibilitatea adecvată şi satisfăcătoare de a contesta aceste declaraţii.[25] Prin urmare, chiar dacă instanţa naţională acorda posibilitatea acuzatului să pună întrebări martorului anonim, declaraţia acestuia din urmă nu putea să fundamenteze de o manieră exclusivă sau determinantă soluţia de condamnare a acuzatului.
În prezent, soluţia instanţei supreme din paragraful anterior este în concordanţă cu jurisprudenţa recentă a instanţei europene, întrucât, chiar dacă declaraţiile martorilor anonimi sunt singure sau determinante în stabilirea vinovăţiei, acestea pot fi coroborate cu alte mijloace de probă, dintre care declaraţii de martori cu identitate reală, comunicări ale instituţiilor bancare care realizează transferuri în sistemele W.U. şi M.G., procese-verbale de redare a convorbirilor interceptate în baza autorizaţiei şi altele.
Aşadar, instanţa naţională a avut mijloace de probă concludente pe care să le coroboreze cu declaraţiile martorilor anonimi, instanţa fiind în măsură să realizeze o evaluare echitabilă şi justă asupra gradului de încredere al declaraţiilor martorilor anonimi.
Art. 381 alin. 7 din Noul C.pr.pen. prevede că dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.
Într-o manieră similară, dispoziţiile de art. 125 şi 130 Noul C.pr.pen. privind protecţia martorilor ameninţaţi sau vulnerabili, nu arată modul în care instanţa de judecată va aprecia declaraţiile martorilor. Aşadar, instanţele naţionale vor trebui să recurgă la jurisprudenţa Curţii Europene, astfel cum aceasta a evoluat prin hotărârea rezumată mai sus, pentru a aplica dispoziţiile interne în mod corect şi pentru a evita condamnări pe tărâmul art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d din Convenţie.
- Concluzii
După cum observăm şi din hotărârea instanţei supreme analizată la paragraful anterior, flexibilizarea regulii „exclusiv sau determinant” are două consecinţe imediate. În primul rând, trecerea de la un sistem rigid la un sistem de privire în ansamblu asupra procedurii, care ia în considerare dificultăţile practice de administrare a probatoriului în unele cauze, iar în al doilea rând, responsabilizarea judecătorului naţional care va trebui să arate întotdeauna modalitatea în care coroborează declaraţiile martorilor absenţi sau anonimi cu celelalte mijloace de probă, pentru a demonstra că este în măsură să realizeze o evaluare echitabilă şi justă asupra gradului de încredere în declaraţiile respective.
[1] Curtea Supremă a Statelor Unite, Coy v. Yowa, 487 U.S. 1012 (1988)
[2] În acest ultim caz, judecătorul trebuie să fie convins că proba ar trebui admisă în interesul înfăptuirii justiţiei – Criminal Justice Act 2003, art. 114 şi 116.
[3] Curtea Supremă a Statelor Unite, Crawford v. Washington, 541 U.S. 36, 62 (2004)
[4] Amendamentul 6 al Constituţiei Statelor Unite: „În toate procesele criminale, acuzatul se va bucura de dreptul […] de a fi confruntat cu martorii aduşi împotriva sa”
[5] Idem nr. 3.
[6] CEDO, Luca c. Italiei, hotărârea din data de 27 februarie 2001.
[7] CEDO, Doorson c. Olandei, hotărârea din data de 24 martie 1996, par. 76.
[8] Pentru mai multe detalii, a se vedea Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 755 – 759 şi Carla Anghelescu – Dreptul de a solicita audierea martorilor ca garanţie procedurală a dreptului la un proces echitabil în Revista Forumul Judecătorilor nr. 3/2011, p. 174 – 190.
[9] CEDO, cererile nr. 26766/05 şi 22228/06, hotărârea din data de 15 decembrie 2011 (Marea Cameră).
[10] CEDO, Lüdi c. Elveţiei, hotărâre pronunţată pe 15 iunie 1992.
[11] CEDO, Ferrantelli şi Santangelo, hotărârea din data de 7 august 1996.
[12] CEDO, Al-Khawaja şi Tahery c. Regatul Unit, hotărârea din data de 15 decembrie 2011 (Marea Cameră), par. 123.
[13] CEDO, Krasniki c. Republicii Cehe, hotărârea din data de 28 februarie 2006, par. 80 – 83.
[14] CEDO, Salduz c. Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008, par. 50 (Marea Cameră).
[15] CEDO, John Murray c. Regatul Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996.
[16] Din punct de vedere terminologic, nu trebuie confundat termenul hearsay folosit de către Curte cu traducerea sa uzuală, respectiv din auzite. Noţiunea este una juridică şi a fost explicată în Cap. I par. 3.
[17] Contrar concluziei Camerei, care pe prin hotărârea din data de 20 ianuarie 2009, a considerat că există o încălcare a art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d din Convenţie cu privire la ambii reclamanţi.
[18] Opinie concordantă cu cea a Camerei.
[19] Opinia parţial separată şi parţial concordantă a judecătorilor Sajo şi Karakas.
[21] I.C.C.J., Secţia Penală, decizia penală nr. 345 din 1 februarie 2010, www.scj.ro.
[22] CEDO, Lüdi c. Elveţiei, hotărâre pronunţată pe 15 iunie 1992.
[23] C.S.J., Secţia Penală, decizia penală nr. 3175/2005, L. Mera, L. Rog. L. Savonea, R. Budai - Codul de Procedură Penală Adnotat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 920 pct. 1.
[24] I.C.C.J., Secţia Penală, decizia penală nr. 693 din 23 februarie 2011, www.scj.ro.
[25] Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 758.