<<< Toate categoriile

Cauza Ţehanciuc împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011 – Suspendarea automată din funcţie în momentul trimiterii în judecată nu încalcă prezumţia de nevinovăţie


JurisClasor CEDO - Ianuarie 2012, 31

Având în vedere că instituţia nu a susţinut că reclamantul ar fi comis vreo faptă nelegală şi nu exista nimic în decizie care să dezvăluie vreun raţionament sau prejudecată cu privire la vinovăţia reclamantului referitor la faptele pentru care a fost trimis în judecată, iar suspendarea sa a fost automată în conformitate cu art. 79 din Legea nr. 188/1999 şi nimic din textul lege nu duce la concluzia că scopul măsurii ar fi unul punitiv, ci mai degrabă preventiv şi provizoriu, nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.

 

Curtea a reţinut în decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Ţehanciuc împotriva României[1] că reclamantul, lucrător vamal în cadrul punctului vamal Siret, a fost pus sub acuzare şi trimis în judecată în data de 8 decembrie 2003 pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual.

Rechizitoriul conţinea o descriere detaliată a investigaţiei începute în anul 2002 şi care l-a vizat pe numitul E. Astfel, în anul 2002, poliţia a descoperit că E. ar fi importat în mod ilegal bunuri în România fără a plăti taxele datorate, cu ajutorul unor lucrători vamali şi ai unor ofiţeri din cadrul poliţiei de frontieră cărora E. le-ar fi dat anumite sume de bani. Bunurile, care au fost declarate pentru uz personal, au fost ulterior puse pe piaţă şi vândute, nefiind scutite de plata taxelor vamale.

Ca urmare a faptului că a fost trimis în judecată, reclamantul a fost suspendat din exercitarea atribuţiilor sale publice până la finalizarea procesului penal. Autoritatea Naţională a Vămilor, angajatorul reclamantului, a emis decizia sa de suspendare în conformitate de prevederile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.[2]

În data de 1 iulie 2005, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe reclamant pentru toate infracţiunile care i-au fost reţinute în rechizitoriu la o pedeapsă de 1 an închisoare, care a fost suspendată cu un termen de încercare de 3 ani.

Pe 13 februarie 2006, Curtea de Apel Suceava a menţinut sentinţa tribunalului, iar în data de 9 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că situaţia de fapt a fost corect apreciată de către ambele instanţe, iar legea a fost corect aplicată.

În data de 21 mai 2008, Tribunalul Suceava a hotărât că procesul a rămas fără obiect, având în vedere că E. a plătit toate sumele datorate către bugetul de stat. Hotărârea nu a fost atacată şi în data de 16 iunie 2008 a rămas definitivă.

Reclamantul a invocat faptul că decizia de suspendare a sa din funcţia publică, pe motiv că a fost pus sub acuzare şi trimis în judecată, i-a încălcat dreptul de a fi prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, având în vedere că a fost suspendat timp de 4 ani, moment la care a fost condamnat.

Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie este aplicabilă nu numai în proceduri penale, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au avut de hotărât asupra vinovăţiei, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii.[3] Este suficient, în lipsa unor temeiuri concrete, să existe o argumentaţie care ar sugera că autoritatea publică îl priveşte pe reclamant ca fiind vinovat.[4]

În legătură cu faptele din prezenta cauză, Curtea a reţinut că, îndată ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a fost în mod automat suspendat din funcţia sa, în baza unei decizii a angajatorului, Autoritatea Naţională a Vămilor. Curtea a trebuit să analizeze dacă decizia administrativă luată de către autoritatea publică a implicat o presupunere asupra vinovăţiei reclamantului sau a exprimat o îndoială cu privire la nevinovăţia reclamantului, trecând dincolo de limitele impuse de către art. 6 par. 2 din Convenţie.

Curtea a reţinut că instituţia nu a susţinut că reclamantul ar fi comis vreo faptă nelegală şi nu exista nimic în decizie care să dezvăluie vreun raţionament sau prejudecată cu privire la vinovăţia reclamantului referitor la faptele pentru care a fost trimis în judecată.[5] Într-adevăr, suspendarea lui a fost automată în conformitate cu art. 79 din Legea nr. 188/1999. Mai mult, nimic din textul lege nu duce la concluzia că scopul măsurii ar fi unul punitiv, ci mai degrabă preventiv şi provizoriu[6], fiind instituită pentru protejarea interesului public, prin înlăturarea persoanei dintr-o anumită funcţie pentru că este acuzată că a comis o infracţiunea legată de funcţia respectivă şi astfel împiedicând alte asemenea fapte sau consecinţele unor asemenea fapte.

În legătură cu argumentul reclamantului, potrivit căruia menţinerea unei asemenea măsuri o perioadă lungă de timp aduce atingere prin ea însăşi prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a arătat că, şi în ipoteza lipsei scopului punitiv, impactul unei asemenea măsuri asupra drepturilor individuale protejate de art. 6 par. 2 ar trebui evaluat. În special, ar trebui să fie analizată existenţa unor măsuri de protecţie prevăzute de lege.

Curtea a reţinut că Statutul funcţionarilor publici prevede că la sfârşitul procesului persoana trebuie să fie reintegrată, dacă a fost găsită nevinovată, cu plata retroactivă a salariului în ipoteza unei achitări.[7]

Mai mult, Curtea a considerat că, în ciuda problemelor care pot apărarea atunci când o măsură provizorie este prelungită pe o perioadă lungă de timp, în acest caz, durata procesului şi implicit, a suspendării, a fost influenţată de către comportamentul reclamantului, care s-a prevalat de toate remediile disponibile, formulând apel şi pe urmă recurs. Măsura criticată a fost, prin urmare, menţinută până când primele două hotărâri au fost confirmate printr-o decizie finală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe 9 noiembrie 2007.

Prin urmare, Curtea a considerat că cererea reclamantului prin care a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin măsura suspendării din funcţie este vădit nefondată şi a fost respinsă.

Notă:

Prevederi similare cu cele analizate mai sus sunt prezente în majoritatea profesiilor ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Considerăm că, atât timp cât aceste măsuri de suspendare păstrează aceeaşi structură, ele sunt compatibile cu prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie.

Astfel, art. 62 alin. 1 lit. a din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie atunci când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu. În următorul articol, legiuitorul prevede că, în ipoteza în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător sau procuror, suspendarea din funcţie încetează, iar acesta este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă.

În ceea ce priveşte Legea 360/2002 privind statutul poliţistului, aceasta prevede la art. 65 două măsuri provizorii: punerea la dispoziţie şi suspendarea din funcţie.

Prima intervine atunci când faţă de poliţist s-a pus în mişcare acţiunea penală şi este judecat în stare de libertate ori liberat provizoriu pe cauţiune. Pe durata punerii la dispoziţie poliţistul îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite în scris de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază – deci fără sporuri, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege.

Măsura suspendării intervine numai în ipoteza în care poliţistul este arestat preventiv. După suspendarea din funcţie poliţistul este obligat să predea armamentul, legitimaţia şi insigna, fapt ce accentuează scopul de protejare a interesului public, fiind de neconceput ca o persoană înarmată să fie pusă în arest preventiv.

La fel ca şi în cazul celorlalte măsuri, statutul poliţistului prevede că în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

În ceea ce priveşte atât măsurile provizorii în cazul magistraţilor, cât şi în cazul poliţiştilor, se poate observa că acestea au ca punct de plecare punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin urmare, pot apărea probleme cu privire la durata urmăririi penale şi implicit, a măsurii de suspendare din funcţie.

Trebuie, de asemenea, avut în vedere că analiza Curţii debutează cu conţinutul deciziei de suspendare. Prin urmare, măsura suspendării poate încălca prezumţia de nevinovăţie în ipoteza în care autoritatea care emite decizia de suspendare formulează raţionamente sau lasă să se înţeleagă că şi-a format deja opinia asupra vinovăţiei penale a celui suspendat. Totuşi, Curtea a reţinut în decizia Dubos c. Franţei că o instituţie poate, în materie disciplinară, la luarea deciziei sale, să reţină fapte care ar putea fi susceptibile să acopere o calificare penală. În niciun caz, însă, instituţia nu va putea depăşi analiza abaterii disciplinare prin formularea unor raţionamente asupra vinovăţiei penale.  

Trebuie precizat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale problema a fost abordată într-o manieră parţial concordantă cu opinia instanţei europene. Astfel, prin decizia nr. 676 din 18 mai 2010[8], Curtea Constituţională a statuat că sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public.

În aceeaşi decizie, însă, Curtea Constituţională formulează un raţionament contrar jurisprudenţei Curţii Europene, statuând că, având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, nu sunt incidente prevederile constituţionale şi convenţionale care instituie prezumţia de nevinovăţie. Or, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este constantă în sensul că prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie este aplicabilă nu numai în proceduri penale, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au avut de hotărât asupra vinovăţiei, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii că reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii.[9]

În concluzie, decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este un „cec în alb” pentru orice măsură de suspendare dispusă pentru trimiterea în judecată sau începerea urmăririi penale, instituţia care dispune măsura suspendării trebuind să dea dovadă de rezervă în motivarea deciziei, fiind preferabil să se rezume la argumente ce ţin de efectul automat şi de scopul preventiv al măsurii.

 

 


[1] CEDO, Țehanciuc c. României, nr. 20286/08, decizia din 22 noiembrie 2011.

[2] În prezent, art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999.

[3] CEDO, Allenet de Ribemont c. Franței, hotărârea din 10 Februarie 1995

[4] CEDO, Minelli c. Elveției, hotărârea din 25 Martie 1983.

[5] CEDO, Dubos c. Franței, decizia din 14 ianuarie 1998.

[6] CEDO, Escoubet c. Belgiei [MC], hotărârea din 28 octombrie 1999.

[7] Art. 86 alin. 3 din Legea nr. 188/1999.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010.

[9] CEDO, Țehanciuc c. României, nr. 20286/08 , decizia din 22 noiembrie 2011, par. 17.