Hotărâri CEDO

Potrivit situației de fapt reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Khelili c. Elveției[1], reclamanta, în urma unui control al poliției efectuat în 1993, a fost descoperită având asupra sa o carte de vizită care conținea următorul text: „Femeie frumoasă, rafinată, în vârstă de 30 de ani, așteaptă un prieten pentru a ieși la un pahar de vin din când în când sau pentru a ieși în oraș. Telefon (…)”.

Potrivit reclamantei, după acest control, a fost înregistrată în evidențele poliției din Geneva ca fiind prostituată. În noiembrie 1993, Autoritatea Federală pentru străini a pronunțat împotriva sa o interdicție de a rămâne pe teritoriul Elveției. Aceasta a durat timp de 2 ani, până în 1995. Reclamanta a contestat întotdeauna că s-ar fi prostituat.

Pe 26 mai 2005, într-o altă cauză, reclamanta a fost condamnată la o pedeapsă de 20 de zile de închisoare, cu un termen de încercare de 5 ani. Infracțiunile reținute în sarcina reclamantei au fost insulta și folosirea abuzivă a unei instalații de comunicații.

Deși pe 15 iulie 2005, evidențele privitoare la reclamantă au fost modificate, profesia acesteia fiind schimbată în cea de „croitoreasă”, iar mențiunile de „servicii de escorting” și „racolaj” au fost șterse, reclamanta a aflat la o dată ulterioară că unele dintre aceste mențiuni au fost păstrate în baza de date, fiind atașate dosarelor care au fost constituite de-a lungul timpului. Autoritățile au refuzat ștergerea acestor date din motive de prevenție a viitoarelor infracțiuni, menționând că cererea reclamantei de radiere a mențiunilor putea fi reexaminată la expirarea termenului de încercare de 5 ani.

Reclamanta s-a adresat ulterior instanțelor, care au respins cererile acesteia, motivând că este imposibil de a suprima această mențiune care a fost alăturată diferitelor dosare de anchetă, având în vedere că este chiar profesia reclamantei care a generat acele anchete.

Curtea, amintind jurisprudența sa constantă în materie, a statuat că stocarea de către o autoritate a datelor legate de viața privată a unui individ poate constitui o ingerință în sensul art. 8 CEDO[2], indiferent dacă datele sunt sau nu utilizate.[3] Curtea a apreciat că stocarea datelor cu privire la profesia reclamantei constituie o ingerință în viața privată a acesteia, întrucât este vorba de o informație cu caracter personal raportată la o persoană determinată sau determinabilă.

Ulterior, Curtea a analizat ingerința, constatând că există o bază legală pentru stocarea datelor respective, precum și un scop legitim, ordinea publică și prevenirea săvârșirii infracțiunilor.

Cu privire la analiza necesității ingerinței, Curtea a amintit principiile statuate în cauza S. și Marper c. Marii Britanii[4], conform cărora legislația internă trebuie să prevadă garanții efective pentru a împiedica utilizarea datelor cu caracter personal care nu sunt conforme cu exigențele art. 8 din Convenţie. Necesitatea unor asemenea garanții este cu atât mai pregnantă cu cât datele cu caracter personal sunt suspuse unei administrări automate, în special atunci când sunt folosite în scopuri polițienești. Dreptul intern trebuie să asigure că astfel de date sunt pertinente și neexcesive raportat la finalitatea pentru care au fost înregistrate, și că ele sunt conservate sub o formă care permite identificarea persoanei atât timp cât este necesar pentru asigura finalitatea pentru care au fost înregistrate.

Interesul persoanelor implicate și a colectivității în ansamblu de a proteja datele cu caracter personal, și în special datele legate de amprentele digitale și genetice, poate să fie estompat de interesul legitim care îl constituie prevenirea infracțiunilor. Totuși, având în vedere caracterul intrinsec privat al acestor informații, Curtea va trebui să facă un examen riguros al tuturor măsurilor luate de către stat pentru a autoriza conservarea și utilizarea unor astfel de date, fără consimțământul persoanei interesate.

După această analiză generală a principiilor aplicabile în cauză, Curtea a subliniat că înregistrarea ca „prostituată” a reclamantei în evidențele poliției, în anul 1993, ridică o problemă serioasă, întrucât această mențiune a fost păstrată pe o perioadă îndelungată de timp. Astfel, această ingerință în dreptul protejat de art. 8 nu poate fi justificată decât de existența unor circumstanțe particulare și susținute de argumente convingătoare.

Având în vedere că mențiunea privind profesia reclamantei poate vătăma reputația acesteia, Curtea a considerat că aceasta avea interes de a cere suprimarea ei.

Curtea a observat că reclamanta a fost înregistrată ca prostituată numai în temeiul cărților de vizită găsite de către poliție cu ocazia controlului. Chiar instanțele naționale au constatat că această mențiune a fost în mod corect ștearsă, întrucât reclamanta a fost numai suspectată de practicarea prostituției, nefiind niciodată stabilit în mod clar că reclamanta ar fi săvârșit această infracțiune. Curtea, deși a admis în principiu că o măsură de conservare a datelor legate de viața privată pe motiv că persoana poate recidiva este proporțională, în speță, acuzația de prostituție este considerată vagă și generală și nu este susținută de fapte concrete.

Curtea a considerat că simplul fapt al condamnării reclamantei pentru insultă și folosirea abuzivă a unei instalații de comunicații nu creează o legătură de cauzalitate pentru păstrarea în continuare a mențiunii.

Curtea, deși a declarat că nu subestimează importanța prevenirii eficace a criminalității, a acordat o importanță deosebită prezumției de nevinovăție într-o societate democratică și nu ar putea accepta că menținerea informației de „prostituată” ca profesie a reclamantei răspunde unei nevoi sociale imperioase, atâta timp cât reclamanta nu a fost niciodată condamnată pentru practicarea prostituției.

Din cauza rezumată mai sus, dar și din hotărârea Marii Camere în cauza S. și Marper c. Marii Britanii, putem extrage elementele pe care Curtea le analizează pentru a decide dacă existența unui anumit registru de stocare a datelor cu caracter personal atrage o încălcare a art. 8 din Convenție.

În primul rând, Curtea va determina dacă informația stocată aduce vreo atingere vieții private a individului. S-a statuat că informații cum ar fi cele legate de nume, sex, orientare sexuală, starea de sănătate, identitatea etnică, amprentele și profilul ADN intră în cadrul noțiunii de „viață privată” și, prin urmare, sub protecția art. 8 din Convenție.

Analiza proporționalității vizează în special aspecte legate de durata de stocare a acestor date, temeiul care a dus la înregistrarea acelor date (hotărâre de condamnare, anchetă a poliției finalizată cu o achitare etc.), caracterul automat de procesare a datelor, persoanele sau autoritățile care au acces la baza de date, precum și posibilitatea individului de a cere înlăturarea din baza de date a informațiilor stocate. O atenție deosebită o acordă Curtea prezumției de nevinovăție, amintind că o asemenea înregistrare existentă după data achitării definitive poate exprima un dubiu asupra vinovăției persoanei respective, ceea ce ar aduce o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenție.

Cu privire la durata de stocare a datelor, Curtea a considerat că o perioadă de 30 de ani de stocare a datelor reclamatului într-un registru național al celor care au comis infracțiuni sexuale este conformă cu art. 8 din Convenție, atâta timp cât reclamantul are posibilitatea efectivă de a accede la o procedură judiciară independentă care să analizeze justificarea stocării datelor, analiză care se realizează conform unor criterii precise.[5]

Schema care a fost creată de Curte este observată și prin reglementarea Sistemului Informatic Schengen (SIS), care permite autorităților să aibă acces, printr-o procedură de căutare automată, la alertările realizate în legătură cu persoane și mărfuri, în scopul controalelor la frontieră și al altor controale de poliție și vamale.[6]

Datele care pot fi stocate în SIS sunt[7]: (a) numele și prenumele, orice alte nume de împrumut eventual înregistrate separat; (b) semne fizice particulare, obiective și care nu se schimbă;(c) inițiala celui de-al doilea prenume; (d) data și locul nașterii; (e) sexul; (f) cetățenia; (g) dacă persoanele respective sunt înarmate; (h) dacă persoanele respective sunt violente; (i) motivul pentru care s-a făcut alertarea; (j) măsurile care trebuie adoptate. Aceste date sunt introduse de către una dintre părțile contractante la convenție, iar răspunderea pentru corectitudinea datelor este purtată de statul care introduce datele. Mai mult, numai partea contractantă care a introdus datele poate să le modifice sau să le șteargă din sistem.

Cu privire la modalitatea de păstrare a datelor, acestea sunt păstrate numai atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului pentru care au fost furnizate.[8] Statul care a introdus respectivele date este obligat să revizuiască necesitatea stocării datelor cu caracter personal, însă fără depășire termenului de 3 ani sau de 1 an, în funcție de datele introduse.

În ceea ce privește posibilitatea persoanelor interesate de a cere ștergerea datelor, art. 111 alin. 1 din Convenția Schengen prevede că orice persoană poate introduce o acțiune în instanțele judecătorești sau la autoritatea competentă conform legislației interne pentru corectarea, ștergerea sau obținerea de informații sau pentru obținerea de compensații în legătură cu o alertă care o privește.

În legătură cu acest ultim aspect s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalea c. Franței[9]. Reclamantului, cetăţean român, i-a fost interzisă intrarea în Germania pe motiv că exista din partea Franței o înregistrare în SIS cu privire la refuzul de intrare pe teritoriul Schengen. Înregistrarea a fost realizată din motive de siguranță publică, reclamantul având acces la o procedură administrativă și ulterior la o instanță administrativă, care i-a respins solicitarea de ștergere a informației, fără însă a preciza motivul concret pentru care a fost înregistrat.

Curtea a reafirmat jurisprudența sa constantă conform căreia deciziile privitoare la intrarea străinilor, sejurul acestora precum și expulzarea lor nu intră sub noțiunea de contestație asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici în spectrul acuzației penale. Prin urmare, Curtea nu a analizat procedura pe tărâmul art. 6 par. 1, ci din perspectiva proporționalității măsurii cu art. 8 din Convenție.

Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul a beneficiat de un control al măsurii în litigiu[10], în primul rând la autoritatea administrativă și ulterior la instanța de contencios administrativ, în cadrul unui recurs pentru exces de putere. Instanța europeană a considerat că, deși reclamantului nu i s-a oferit posibilitatea de a combate motivele concrete ale înregistrării lui în baza de date, a luat la cunoștință de toate celelalte date care îl priveau și care erau înregistrate, precum și de autoritatea care a solicitat înscrierea ori de faptul că această înscriere se fundamenta pe motive ce țineau de siguranța națională.

Faţă de această concluzie a Curţii de la Strasbourg, în condițiile în care nici autoritatea administrativă şi nici instanța de contencios nu au putut lua cunoștință de motivele concrete pentru care a fost creată acea înregistrare, ne putem întreba unde sunt garanțiile împotriva arbitrariului recunoscute de către Curte când vine vorba de măsurile luate în vederea asigurării siguranței naționale. În definitiv, deși există o autoritate judiciară independentă, nu există în opinia noastră o analiză asupra justificării înregistrării, pentru că o asemenea analiză implică tocmai cunoașterea motivelor concrete pentru care acea înregistrare a fost făcută.

În cauza citată, Curtea a amintit că statele se bucură de o importantă marjă de apreciere în ceea ce priveşte mijloacele prin care se asigură garanţiile împotriva arbitrariului la care ar putea fi supusă o persoană (a contrario, C.G. şi alţii c. Bulgariei, 24 aprilie 2008, nr. 1365/07, par. 45 şi următoarele), iar imposibilitatea reclamantului de a avea acces personal la integralitatea informaţiilor pe care le solicita nu ar putea, per se, să dovedească faptul că ingerinţa nu era justificată din perspectiva cerinţelor securităţii naţionale (mutatis mutandis, Leander c. Suediei, par. 66).