<<< Toate categoriile

Regula unanimităţii în materia acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate. Jurisprudenţa CEDO şi reglementarea noului Cod civil


JurisClasor CEDO - Octombrie 2011, 31

Regula unanimităţii în materia acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu încalcă art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în măsura în care se dovedește a fi aplicată automat, strict și fără o analiză a circumstanţelor concrete ale cauzei.

Jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a determinat modificarea concepţiei în această materie, reglementându-se în mod expres situaţia coproprietarilor în noul Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, în sensul că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

 

Anterior hotărârii CEDO pronunţate în cauza Lupaş şi alţii c. României (cererile nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03), practica instanţelor române era covârşitor majoritară în sensul respingerii acţiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părţi dacă nu figurau ca reclamanţi toţi coproprietarii.[1]

În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanţele specifice cazului (existenţa unui număr însemnat de succesori, precum şi refuzul unora de a participa la judecată), impunerea respectării regulii unanimităţii reprezintă un obstacol insur­montabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, unele instanţe au înlăturat în totalitate aplicarea regulii unanimităţii, în timp ce altele au aplicat fiecărui litigiu criteriile stabilite de Curte în cauza Lupaş, ajungând astfel la soluţii diferite de la caz la caz. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în jurisprudenţa sa faptul că instanţele învestite cu astfel de cereri nu trebuie să înlăture de plano aplicarea regulii unanimităţii, ci trebuie să dispună administrarea pro­belor necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în impo­sibi­litate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină accep­tul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de soluţionare fiind conformă interpretării nuanţate date de Curtea Europeană regulii unanimităţii, care impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei[2].

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO, trebuie avute în vedere atât cauzele în care s-a stabilit o încălcare a dreptului la un proces echitabil ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a avea acces efectiv la o instanţă, cât şi acele situaţii în care cererile sunt declarate inadmisibile, cazuri în care nu este vorba despre o imposibilitate absolută a reclamantului de a-i identifica pe restul coproprietarilor şi nici de vreun refuz neîndoielnic din partea acestora.

Astfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Derscariu şi alţii c. României din 26 august 2008 (cererea nr. 35788/03), Curtea a reţinut că reclamanţii i-au chemat în judecată pe ceilalţi coproprietari ai imobilului, precum şi pe cei doi terţi, solicitând instanţei să le lase subsolul clădirii în paşnică şi liniştită folosinţă. Prin decizia dată în recurs, Curtea de Apel a estimat că acţiunea iniţială este o acţiune posesorie care urmează a fi respinsă din cauza neîndeplinirii condiţiilor cerute de către lege. Mai mult, ea a statuat că reclamanţii pot introduce împotriva celorlalţi coproprietari o acţiune în partajarea folosinţei subsolului, iar împotriva terţilor o acţiune în revendicare, cu respectarea regulii unanimităţii.

În urma analizării unei eventuale aplicări a regulii unanimităţii în cazul de faţă, Curtea a observat faptul că nu exista nicio dificultate în identificarea celorlalţi coproprietari. În ceea ce priveşte al doilea motiv care a stat la baza nerespectării art. 6 par. 1 în cauza Lupaş şi alţii, Curtea a constatat că, în ciuda conflictului aparent dintre reclamanţi şi ceilalţi coproprietari, nimic nu permite stabilirea cu certitudine a unui refuz al acestora din urmă de a se alătura reclamanţilor în vederea introducerii unei acţiuni în revendicare.

În concluzie, Curtea a apreciat că circumstanţele speţei nu confirmă existenţa unei imposibilităţi a reclamanţilor de a-şi valorifica drepturile în cadrul unei acţiuni în revendicare[3].

În decizia de inadmisibilitate din 31 martie 2009 pronunţată în cauza Costea şi alţii c. României (cererea nr. 4113/04), Curtea a stabilit că o parte dintre reclamanţi introduseseră o acţiune în revendicarea unui teren proprietate comună împotriva unei societăţi comerciale care le ocupa terenul, însă cererea lor a fost respinsă în primă instanţă deoarece nu fusese introdusă de către toţi coproprietarii. Pe lângă reclamanţii din primă instanţă, introduc apel încă doi coproprietari, calea de atac fiind respinsă cu aceeaşi motivare. Recursul introdus de către toţi coproprietarii care formulaseră apel, în care au devenit intervenienţi accesorii şi restul coproprietarilor, a fost la rândul său respins, instanţa naţională stabilind că regula unanimităţii nu fusese respectată la momentul formulării cererii, iar o astfel de soluţie nu ar fi dus la imposibilitatea recurenţilor şi a intervenienţilor de a intenta o nouă acţiune.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, Curtea a statuat că, spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Lupaş, reclamanţii nu s-au aflat în imposibilitatea de a-i identifica pe restul coproprietarilor şi de a obţine acordul acestora pentru introducerea acţiunii în revendicare. De asemenea, regula unanimităţii se bucura la momentul introducerii cererii reclamanţilor de o aplicare jurisprudenţială constantă, iar instanţa naţională le pusese în vedere consecinţa respingerii acţiunii ca urmare a nerespectării acestei reguli. Prin urmare, asemănător situaţiei din Derscariu, reclamanţii au fost în măsură să evalueze soluţia posibil a fi dată acţiunii lor în revendicare prin aplicarea acestei reguli (par. 21).

Similar, în decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Comănescu şi alţii c. României din 22 septembrie 2009 (cererea nr. 1916/05), Curtea a reţinut că, în fapt, reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea în revendicare atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac deoarece cererea nu fusese introdusă de către toţi coproprietarii. Astfel, din actele depuse la dosar a rezultat că unii dintre reclamanţi aveau o soră vitregă, care locuia în Germania. De asemenea, reclamanţii au învederat instanţelor naţionale că au acordul acesteia pentru a formula o acţiune în revendicare, furnizând şi datele de contact ale acesteia, dar nu au adus nicio dovadă în ceea ce priveşte acordul menţionat şi nici nu au probat faptul că sora lor vitregă ar fi renunţat la moştenirea autorului comun, fostul proprietar al imobilului revendicat. Prin urmare, Curtea a reţinut că reclamanţii nu s-au aflat în imposibilitate de a identifica toţi coproprietarii şi de a obţine acordul acestora, nejustificând niciun interes legitim ce ar fi putut înlătura aplicarea regulii unanimităţii în această situaţie.

O situaţie de fapt asemănătoare a constituit şi motivul de respingere ca inadmisibilă a cauzei Sobieschi c. României din 2 martie 2010 (cererea nr. 29844/02), Curtea reiterând faptul că reclamantul nu a făcut dovada unei imposibilităţi absolute de a afla identitatea celuilalt coproprietar (o verişoară stabilită în Columbia) şi nici dovada existenţei unui refuz al acestuia faţă de formularea acţiunii în revendicare.

În consecinţă, ori de câte ori Curtea a constatat lipsa îndeplinirii condiţiilor statuate în cauza Lupaş prin raportare la situaţia de fapt din cauza analizată, a dispuns respingerea acesteia ca urmare a neepuizării căilor de atac interne, reclamanţii având posibilitatea de a introduce o nouă acţiune în revendicare cu respectarea regulii unanimităţii.

Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că jurisprudenţa Curţii a determinat modificarea concepţiei în această materie, reţinându-se în mod expres în Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011[4], situaţia coproprietarilor care au calitatea de reclamanţi.

Astfel, potrivit art. 643 alin. 1 C.civ., fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Alineatul doi al aceluiaşi articol stabileşte în ce măsură hotărârile pronunţate în materia coproprietăţii au autoritate de lucru judecat, reglementându-se că hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, în timp ce hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. Rezultă că orice hotărâre prin care se recunoaşte un drept de coproprietate reclamantului are autoritate de lucru judecat, putându-se prevala de efectul său restul persoanelor care ar pretinde existenţa unei stări de coproprietate asupra bunului aflat în stăpânirea pârâtului.

Această soluţie legislativă pare excesivă prin raportare la situaţia procesuală a pârâtului (cel care se află în stăpânirea bunului la momentul introducerii cererii în revendicare),  deoarece - pentru a dobândi autoritate de lucru judecat soluţia potrivit căreia niciunul dintre cei care se pretind coproprietari nu deţine o cotă-parte din bun - pârâtul urmează a se judeca, chiar şi pe rând, cu toţi aceştia.

O soluţie care pare a veni în sprijinul pârâtului o constituie cea reglementată de art. 643 alin. 3 C.civ. conform căruia, atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane, însă această posibilitate va trebui raportată la circumstanţele cauzei, pârâtul neputând cunoaşte întotdeauna identitatea celorlalte persoane care ar putea pretinde, alături de reclamant, un drept de proprietate asupra bunului pe care îl stăpâneşte.

În ceea ce priveşte aplicarea acestor dispoziţii litigiilor înregistrate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 643 alin. 1 şi 2 din Codul civil se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. 3 se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil.

În consecinţă, normele privind calitatea procesuală activă în cazul cererilor în revendicarea unui bun aflat în proprietate comună pe cote-părţi existente în art. 643 C.civ. sunt de imediată aplicare, înlăturându-se astfel regula unanimităţii pentru litigiile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la 1 octombrie 2011, în timp ce posibilitatea pârâtului de a recurge la chemarea în judecată a altor persoane se aplică în ipoteza în care cauza nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data menţionată, o altfel de soluţie permiţând formularea de noi cereri în apel, interzisă de art. 294 alin. 1 teza I C.pr.civ.

 


[1] Pentru opinia contrară, a se vedea D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998, p. 23-30; I. Lulă, Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în Dreptul, nr. 4/2002, p. 75 şi urm. Autorii afirmă că acţiunea în revendicare trebuie considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia oricăruia dintre coproprietari şi care profită tuturor.

[2] Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4442 din 2 aprilie 2009, www.scj.ro, în G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.Vl. Rădulescu, C.Al. Anghelescu, Drept civil. Drepturile reale principale. Note de curs, jurisprudenţă relevantă, speţe, teste grilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 53-55.

[3] G. Boroi et alii, op. cit., p. 53.

[4] Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Noul cod civil, republicată în M. Of. nr. 505/2011.