<<< Toate categoriile

Recursul în interesul legii reglementat de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă reprezintă o cale eficientă de unificare a practicii judiciare naţionale – cauza Zelca şi alţii împotriva României


JurisClasor CEDO - Septembrie 2011, 30

Instanţa europeană nu are rolul de a corija pretinsele erori de fapt sau de interpretare a dreptului naţional, imputate instanţelor naţionale, cu excepţia situaţiei în care astfel de erori duc la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie.

Analizând dacă sistemul juridic naţional prevede un mecanism intern apt să regleze o divergenţă de jurisprudenţă, Curtea admite că procesul de unificare a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere imediată în acest sens.

Curtea a reţinut că mecanismul intern prevăzut de articolul 329 C.pr.civ. drept cale de unificare a practicii judiciare şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în materia drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici.

 

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 septembrie 2011 în cauza Zelca şi alţii împotriva României (cererea nr. 65161/10, 415 reclamanţi), Curtea Europeană a constat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice prin prisma jurisprudenţei pretins divergente.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de către Curte pe baza informaţiilor prezentate de către reclamanţi, la data de 19 noiembrie 2008, sindicatul din care aceştia făceau parte a adresat în numele membrilor săi o petiţie angajatorului, respectiv Direcţiei Generale de Finanţe Publice Constanţa, prin care solicita plata în favoarea celor reprezentaţi a sporurilor prevăzute de articolul 31 alineat 1 litera c şi d din Legea nr. 188/1999.

Faţă de respingerea cererii de către angajator, reclamanţii au formulat o acţiune în justiţie având acelaşi obiect. În motivarea cererii lor, reclamanţii au precizat că alte instanţe din ţară au admis cereri similare. Au indicat, în acest sens, hotărâri pronunţate de Tribunalele Botoşani, Suceava şi Caraş Severin.

Prin sentinţa pronunţată la data de 14 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamanţilor, apreciind că, deşi textele legale prevăd acordarea celor două sporuri, în absenţa unor criterii clare de cuantificare a lor, ele nu pot fi acordate în fapt. S-a mai reţinut de către instanţă că o eventuală admitere a acţiunii, în absenţa unor criterii clare de calculare a cuantumului acestor sporuri, ar însemna pronunţarea unei hotărâri imposibil de pus în executare. Pe de altă parte,o eventuală calculare a sumelor cuvenite, direct de către instanţă, ar însemna o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Recursul promovat împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Constanţa. Instanţa de control judiciar a reţinut prin decizia sa din 27 ianuarie 2010 că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică şi în deplin acord cu recursul în interesul legii pronunţat în materie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (respectiv cel din data de 21 septembrie 2009).[1]

Având în vedere această situaţie de fapt, cei 415 reclamanţi s-au plâns în faţa Curţii Europene de încălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 6 par. 1 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, din cauza unei pretinse divergenţe de jurisprudenţă existente la nivelul instanţelor interne în privinţa acordării celor două sporuri prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Prin decizia pronunţată în cauză la data de 6 septembrie 2011, Curtea Europeană a reţinut în primul când că, potrivit jurisprudenţei sale constante, instanţa europeană nu are rolul de a corija pretinsele erori de fapt sau de interpretare a dreptului naţional, imputate instanţelor naţionale, cu excepţia situaţiei în care astfel de erori duc la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie. Revine, în primul rând, instanţelor naţionale rolul de a interpreta şi aplica legislaţia naţională.

Tot în acord cu jurisprudenţa sa, referindu-se de această dată la cauza Tudor Tudor împotriva României (cererea nr. 21911/03), Curtea a reţinut că existenţa unei profunde şi persistente divergenţe de jurisprudenţă la nivel naţional cu privire la interpretarea unei dispoziţii legale, poate fi de natură a priva reclamanţii de un proces echitabil, în principal cu privire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. În această situaţie, Curtea analizează dacă sistemul juridic naţional prevede un mecanism intern apt să regleze o astfel de divergenţă. În acest context, referindu-se la principiile derivate din hotărârea Schwarzkopf şi Taussik împotriva Cehiei (cerere nr. 42162/02), Curtea admite, totodată, că procesul de unificare a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere imediată în acest sens.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii în materia principiului securităţii raporturilor juridice din perspectiva pretinsei jurisprudenţe divergente, reţinem că în cauza Ştefănică şi alţii împotriva României (cererea nr. 38155/02) instanţa europeană a statuat că „anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială (a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, par. 59)”.

Prin urmare, în opinia Curţii, însăşi existenţa unei jurisprudenţe divergente la nivel intern nu este în sine contrară Convenţiei, nefiind decât în anumite condiţii aptă să lezeze principiul securităţii juridice. Ceea ce interesează este, pe de o parte, absenţa unui caracter „profund” şi „persistent” al acesteia şi, pe de altă parte, existenţa la nivel intern a unui mecanism apt să remedieze interpretările divergente.

Mai mult, Curtea a recunoscut că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă, în sine, principiul certitudinii juridice.

În cauza Iordan şi Iordanov împotriva Bulgariei (cererea nr. 23530/02), Curtea a statuat că pentru a analiza dacă într-o speţă dată principiul securităţii raporturilor juridice a fost sau nu respectat se impune o triplă evaluare. Astfel, într-o primă fază, Curtea analizează dacă la nivel intern există divergenţe „profunde” şi „persistente” de jurisprudenţă. Ulterior, instanţa europeană verifică dacă legislaţia internă prevede un mecanism juridic apt să remedieze astfel de incoerenţe şi, în final, dacă în speţa dată, acel mecanism a funcţionat eficient.

Aplecându-se asupra speţei deduse judecăţii, Curtea a reţinut că reclamanţii au beneficiat de garanţiile unui proces echitabil, fiind parte la un proces ţinut pe bază de oralitate, publicitate şi contradictorialitate, părţile fiind în măsură să îşi expună argumentele apreciate ca fiind pertinente şi concludente de pe poziţii de egalitate cu partea adversă.

În ceea ce priveşte divergenţa de jurisprudenţă invocată, Curtea a reţinut că, începând cu anul 2008, instanţele naţionale au pronunţat mai multe soluţii divergente. Însă, la un an diferenţă, respectiv la data de 21 septembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat un recurs în interesul legii apt să unifice practica naţională în materie. Mai mult, soluţia adoptată de Instanţa Supremă era în acord cu soluţia pronunţată în cauza reclamanţilor.

Sub acest ultim aspect, Curtea Europeană a reţinut că mecanismul intern prevăzut de articolul 329 C.pr.civ. drept cale de unificare a practicii judiciare şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în materia drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici.

Astfel, Curtea a decis că plângerea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile articolului 6 par. 1 din Convenţie nu este admisibilă.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de proprietate, Curte a reiterat jurisprudenţa sa expusă în cauza Pentia şi Pentia împotriva României (cererea nr. 57539/00), potrivit căreia reclamanţii nu pot susţine că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenţiei, respectiv că au o speranţă legitimă în condiţiile absenţei unei baze suficient de clare a dreptului pretins la nivelul dreptului intern.

 


[1] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009 .