<<< Toate categoriile

Marius Emberland, The Human Rights of Companies. Exploring the Structure of ECHR Protection, Oxford University Press, 2006


JurisClasor CEDO - August 2011, 31

Scopul principal al lucrării este analiza jurisprudenţei şi a doctrinei Curţii  Europene a Drepturilor Omului în acţiunile introduse de către/împotriva societăţilor comerciale. Autorul[1] se întreabă dacă nu suntem în prezenţa unui paradox: societăţile comerciale sub protecţia drepturilor omului. Paradoxul principal provine din această provocare: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) are instrumente potrivite pentru a promova drepturile societăţilor comerciale? În ce condiţii pot utiliza societăţile comerciale calea de atac la CEDO?

Cartea are şase capitole (239 pagini), dar acestea se înscriu – tematic – în trei părţi: partea întâi care cuprinde primele două capitole, se evidenţiază printr-o introducere în subiect şi descrierea fundamentelor structurii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, urmate de o analiză aprofundată în următoarele capitole; în partea a doua (capitolele 3, 4 şi 5) sunt analizate răspunsurile Curţii în materia litigiilor referitoare la societăţi comerciale în trei situaţii distincte (respectarea domiciliului; libertatea de expresie/libertatea comunicărilor comerciale; prejudiciile morale acordate societăţilor comerciale); ultima parte (capitolul 6) este dedicată discuţiilor, observaţiilor şi concluziilor.

Obiectivele cercetării au fost: analiza raporturilor juridice comerciale şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sintetizarea raporturilor dintre Convenţia europeană şi drepturile corporatiste şi analiza structurii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului aplicabilă societăţilor comerciale.

 

În „Introducere” autorul subliniază că protecţia societăţilor comerciale se realizează în dreptul internaţional sub diferite aspecte; de exemplu, protecţia investiţiilor străine realizată prin Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii între state şi resortisanţii altor state, protecţia societăţilor din perspectiva drepturilor fundamentale în faţa Curţii Europene de Justiţie (CJUE)[2].

În ultima secţiune a introducerii autorul analizează pe larg raportul dintre CEDO şi societăţi, subliniind că „este general admis astăzi că societăţile sunt o instituţie socială complexă cu participanţi diferiţi şi, în consecinţă, cu obiective şi interese diferite” (p. 11); elementele precedente se reflectă în responsabilitatea societăţii, dar şi în interesele asociaţilor/acţionarilor, a obligatarilor, creditorilor, furnizorilor sau consumatorilor, deşi esenţa societăţii comerciale rămâne obţinerea de profit. În context se arată că societăţile transnaţionale sunt rareori implicate în procese la Strasbourg deşi, în legătură cu acestea, apar multe probleme privind protecţia internaţională a drepturilor omului.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină[3] problema tratării societăţilor comerciale ca „fiinţe” trebuie să nu fie distorsionată (în privinţa protecţiei acordate de instanţele naţionale sau internaţionale), având în vedere trei posibile premise (ascendenţa drepturilor omului în contemporaneitate; problemele ridicate de entităţile natural-non-umane (protecţia animalelor); ambiguitatea în relaţia dintre subiectul de drept şi fiinţele umane).

 

Partea întâi a lucrării are două capitole: „Societăţile şi structura Convenţiei” (cap. 2) şi „Punctul de vedere al Curţii referitor la personalitatea societăţilor” (cap. 3).

Capitolul 2 se deschide prin enunţarea şi analiza controversei britanice asupra protecţiei drepturilor omului în cazul societăţilor; există o serie de critici care au în vedere personalitatea morală a societăţilor şi protecţia „umană” a acestora, dar se reaminteşte că primul litigiu care a implicat societăţi a fost Sunday Times c. Marii Britanii (1980). Autorul interpretează, din perspectiva care domină cartea, textul Convenţiei, precum şi al lucrărilor preparatorii. În analiza structurii Convenţiei sunt evidenţiate valorile sistemului, respectiv demnitatea individuală, democraţia („protecţia proprietăţii private este esenţială pentru societăţile comerciale”, p. 43), statul de drept şi liberalismul european (sunt realizate conexiunile cu dreptul Uniunii Europene precum şi cu procesul integrării europene).

Autorul ridică problema semnificaţiei „«drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale» în contextul CEDO?”. Astfel, autorul decelează, în primul rând, aspecte de protecţie juridică de natură individuală sau colectivă în Convenţie, pornind de la distincţiile doctrinare şi interpretările Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată de către O.N.U la 10 decembrie 1948) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), care consacră libertatea de asociere. În mai multe cazuri, Curtea a subliniat că reglementarea Consiliului Europei se aplică persoanelor fizice şi nu persoanelor juridice (p. 53-54) sau în anumite cazuri (cel mai cunoscut este Church of Scientology of Paris c. Franţei, 1995)[4] s-a subliniat că individualul primează în faţa unei organizări juridice. În al doilea rând se au în vedere aspectele economice ale drepturilor civile şi politice, precizându-se că, prin deciziile sale, Curtea, a evitat o actio popularis, fiind necesar ca cererea să fie semnată de o „victimă” (p. 57).

Capitolul al treilea analizează opinia judecătorilor Curţii privind personalitatea juridică a societăţii comerciale. Autorul investighează cazurile în care există identitate între asociat/asociaţi şi societate precum şi una dintre cele mai importante condiţii de admisibilitate a unei cereri, respectiv petentul să fie „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie. În decizia Sovtransavto c. Ucrainei[5] (2003), Curtea a reţinut două aspecte referitoare la asociaţi, ambele implicând protecţia acordată de Convenţie: dreptul de proprietate şi drepturile sociale (ale asociatului). În cauza Agrotexim şi alţii c. Greciei[6] (1994) Curtea a subliniat că acţionarii nu pot beneficia de prevederile Convenţiei (nu sunt victime în sensul art. 34) dacă litigiul priveşte în mod direct societatea comercială şi nu implică în mod direct drepturi ale acestora (p. 76). În continuare, Curtea a statuat şi cine poate reprezenta o societate la Strasbourg, respectiv organele de conducere, în principiu, administratorii (p. 81).

 

În partea a doua, autorul punctează unele dintre cele mai importante decizii în materie.

Capitolul 4 („Răspunsul Curţii la cazurile dificile”) analizează cu acribie deciziile Curţii atât din perspectiva competenţei ratione personae cât şi ratione materiae.

O primă critică se ridică în privinţa aplicării în cazul societăţilor comerciale a art. 8 din Convenţie (Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.) În acest sens sunt analizate o serie de hotărâri în care sediul societăţii comerciale este asimilat domiciliului[7].

A doua critică se referă la aplicarea, în raport cu societăţile comerciale, a dispoziţiilor art. 10 alin. 1 (libertatea de expresie)[8]. Autorul comentează amplu o decizie, Autronic AG c. Elveţiei (p. 129-130), reţinând că această hotărâre a marcat semnificativ aplicarea art. 10 în cazul societăţilor.

O ultimă analiză se referă la aplicarea art. 50 (41), respectiv reparaţia echitabilă pentru prejudicii morale (non-pecuniare)[9], inclusiv  un comentariu asupra speţei Comingersoll SA c. Portugaliei (p. 130).

În concluziile la acest capitol (p. 134 şi urm.) se subliniază rolul interpretării teleologice care a fost aplicată de către Curte, pragmatismul („Convenţia garantează drepturi nu din punct de vedere teoretic si iluzoriu ci practic si efectiv” – Airey c. Irlandei, 1980), securizarea obiectivelor şi protecţia crescândă a societăţilor comerciale în sistemul CEDO.

Capitolul 5 este dedicat, în cea mai mare parte, capacităţii Curţii de a interpreta teleologic, precum şi „îngăduinţa” manifestată de Curte în interpretarea Convenţiei.

 

Ultima parte – dedicată concluziilor – intitulată „retrospectivă şi perspectivă” urmăreşte reconsiderarea rolului societăţilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin interpretarea teleologică.

 

The Human Rights of Companies este o carte care se adresează, deopotrivă, practicienilor şi doctrinarilor, studenţilor, precum şi celor cu studii aprofundate în materia drepturilor omului şi a societăţilor comerciale[10].

Volumul recenzat este important atât pentru practicienii cât şi pentru teoreticienii din România având în vedere şi recenta condamnare a României în faţa instanţelor de la Strasbourg, la solicitarea unei societăţi comerciale[11].

 

 


[1] Marius Emberlad (n. 1970) este cadru didactic la Universitatea din Oslo (Norvegia), iar prezenta lucrare este teza de doctorat susţinută la Universitatea Oxford. Dintre studiile generale asupra problemei, amintim: Véronique Allegaert, Le droit des sociétés et les libertés et droits fondamentaux, Presses universitaires d'Aix-Marseille, 2005.

[2] TPI, camera a treia, hotărârea din 21 iunie 2006 în cauza T-47/02, Manfred Danzer şi Hannelore Danzer/Consiliu, traducere şi comentariu Mihai Banu, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 1/2007; a se vedea şi: Frédéric Sudre, Droit communautaire et liberté d'information au sens de la Convention européenne des droits de l'homme, European Journal of International Law, 1991, nr. 2.

[3] Anna Grear, Human rights – human bodies? Some reflections on corporate human rights distortion, the legal subject, embodiment and human rights theory, „Law Critique”, 2006, 17: 171-199.

[4] Cererea nr. 19509/92, soluţionată la 9 ianuarie 1995, prin care cererea a fost declarată inadmisibilă.

[5] Cererea nr. 48553/99, soluţionată la 2 octombrie 2003.

[6] Cererea nr. 14807/89, soluţionată la 18 mai 1994.

[7] Maniffattura FL c. Italiei, 2000; News Verlag GmbH&Co KG c. Austriei, 2000; cauza Colas Est SA şi alţii c. Franţei este amplu comentată la paginile 132-134.

[8] 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Bruggeman and Scheuten c. Germaniei, 1975.

[9] Union Alimentaria Sanders SA c. Spaniei, 1989; VDSO und Gubi c. Austriei, 1994; Academy Trading Ltd şi alţii c. Greciei, 2001.

[11] S.C. Ruxandra Trading S.R.L. c. României, cererea nr. 28333/02, hotărârea din 12 iulie 2007.