<<< Toate categoriile

Dreptul la un recurs efectiv şi termenul rezonabil în dreptul român


JurisClasor CEDO - August 2011, 31

L`absence d`une procédure interne conçue à assurer un remède effectif contre le manque de célérité des organes judiciaires dans le déroulement des procédures représente un problème fondamental du droit roumain tenant compte de l`article 13 de la Convention Européenne des Droits des Hommes.  

Au-delà de l`évidente nécessité d`une démarche législative, l`arrêt Abramiuc c. Roumanie représente un premier pas dans le procès d`atténuation des inconvénients déterminés par le manque de réglementation, sa principale conséquence étant l`obligation de la juridiction nationale, saisie avec une requête sur la tergiversation de l`affaire, de constater l`admissibilité et de statuer sur le bien-fondé.

 

            1. Aspecte introductive

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internaţional care are a fi aplicat în ordinea juridică internă a statelor contractante. Stabilind faptul că primul judecător al Convenţiei este judecătorul naţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că rolul său este de a interveni numai atunci când persoanele nu obţin satisfacţie la nivel naţional, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către autorităţile naţionale, cât şi înlăturarea eventualelor încălcări fiind o sarcină ce revine, în primul rând fiecărui stat parte.

În atingerea acestui scop, prin consacrarea dreptului la un recurs efectiv, Convenţia creează o garanţie suplimentară de punere în valoare efectivă a drepturilor convenţionale, asigurându-se că punerea în mişcare a mecanismului internaţional de protecţie se face doar în situaţia în care sistemele naţionale ale statelor europene nu răspund în mod corespunzător la încălcările drepturilor omului, fără a se încerca însă transformarea instanţei de contencios european într-un substitut al căilor interne de atac.

Pornind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză a chestiunilor legate de aplicabilitatea dreptului la un recurs efectiv, consacrat de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în dreptul român, aplecându-ne în mod deosebit asupra problemelor generate de absenţa unui remediu efectiv în dreptul intern în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în desfăşurarea procedurilor.

În acest sens urmează să facem referire în prima parte a lucrării la aplicarea corelată a art. 6 par. 1 şi art. 13 din Convenţie, prin prisma jurisprudenţei Curţii, pentru a face ulterior o analiză a modului în care se prezintă problematica remediilor efective privind nerezonabilitatea duratei procedurilor judiciare în legislaţiile europene şi a situaţiei sistemului juridic român. Continuând, vom recurge la prezentarea recentei hotărâri pronunţate în cauza Abramiuc c. României pentru ca în ultima parte a lucrării să examinăm cele mai relevante probleme pe care neconformitatea sistemului juridic român cu exigenţele Convenţiei în materia denunţării lipsei de celeritate a duratei procedurilor judiciare le ridică.

 

            2. Aplicarea corelată a art. 6 par. 1 şi a art. 13 din Convenţie şi autonomia dreptului la un recurs efectiv

Încrederea într-o justiţie independentă şi imparţială, eficace şi credibilă se construieşte ca răspuns al respectului pe care zi de zi întregul mecanism judiciar împreună cu toate celelalte entităţi angrenate în funcţionarea lui îl demonstrează faţă de fiecare dintre cei care compar în faţa sa şi faţă de fiecare dintre drepturile acestora.

Dezideratul creării unei societăţi democratice, guvernate de principiul preeminenţei dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului şi prin asigurarea sancţionării acestor încălcări, dar şi prin crearea unui complex de garanţii şi instrumente care să asigure că funcţiile reparatorie şi sancţionatorie ale justiţiei sunt exercitate într-un cadru de legalitate şi operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuşi demersul de a înfăptui actul de justiţie.

În vederea atingerii acestui scop, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare în faţa instanţelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor.

În acest context dispoziţiile prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Convenţie, relative la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecţie eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanţiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.

Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenţei Curţii, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfăşurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiţie constituind o reală prioritate din perspectiva instanţei europene.[1]

Subliniind în repetate rânduri obligaţia statelor semnatare ale Convenţiei de a asigura faptul că drepturile garantate de către aceasta sunt concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ridică celeritatea procedurilor judiciare la rangul de principiu, remarcând de fiecare dată importanţa pe care administrarea actului de justiţie fără întârzieri de natură  a-i compromite eficienţa şi credibilitatea, o prezintă.

În sensul garantării dreptului la un proces echitabil sub aspectul rezonabilităţii procedurilor, Curtea Europeană acţionează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menţionate, transformând astfel art. 6 par. 1 şi art. 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât şi în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficienţă a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenţie.

Astfel, învederând faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, mecanic, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete,[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenţie o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei avute în vedere.

În acest sens Curtea arată că este necesar ca analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor din proces precum şi comportamentul autorităţilor statale competente, în special a autorităţilor judecătoreşti.        Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanţa europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluţionată orice cauză, permiţând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţie.[3] Aprecierea trebuie însă să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6.[4]

Având în vedere tocmai importanţa majoră pe care o are conduita autorităţilor implicate în desfăşurarea procedurilor judiciare şi efectele produse de către perioadele de inactivitate a acestora asupra drepturilor persoanelor, se impune concluzia necesităţii reglementării de către autorităţile naţionale a unor remedii pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurilor.

Sub acest aspect, garantarea dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de către Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale, apare ca fundamentală.

Art. 13 din Convenţie impune astfel statelor contractante o obligaţie pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispoziţiilor Convenţiei, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanţa naţională competentă să examineze conţinutul plângerii întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei şi să ofere o reparaţie adecvată.[5] Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanţei europene o încălcare a acestei obligaţii şi deci a prevederilor Convenţiei.

Consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecţie, art. 13 din Convenţie enunţă explicit obligaţia statelor părţi de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justiţiabililor o garanţie suplimentară de recunoaştere efectivă a acestor drepturi.

Deşi într-o primă etapă, Curtea a reflectat o abordare diferită cu privire la corelaţia dintre dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la a beneficia de soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ulterior instanţa europeană a ajuns la concluzia că şi în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei de desfăşurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justiţiabilii să poată obţine la nivel naţional înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mişcare mecanismul internaţional de protecţie în faţa Curţii Europene.

Astfel, pornind de la concurenţa dreptului la un recurs efectiv cu alte drepturi de natură echivalentă, în special cu dreptul la un proces echitabil, judecătorul european a manifestat iniţial tendinţa de a considera art. 13 ca instituind o garanţie cu caracter general, inaplicabilă în cazurile în care intervin garanţiile mai specifice şi mai stricte prevăzute de art. 6, fiind vorba, cu precădere, de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor, instituită de paragraful 1 al articolului.

Cu toate acestea, problema aplicării corelate a dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul rezonabilităţii termenului, a cunoscut o importantă evoluţie în jurisprudenţa Curţii, marcată de schimbarea de abordare a instanţei de contencios european după momentul pronunţării hotărârii în cauza Kudla contra Poloniei, începând cu care statele părţi sunt obligate să pună la dispoziţia justiţiabililor o cale de recurs eficientă pentru a valorifica plângerile privitoare la depăşirea duratei rezonabile a procedurii.

În cauza menţionată reclamantul a susţinut că nu a avut la îndemână niciun recurs efectiv prin intermediul căruia să poată ridica în faţa unei instanţe naţionale problema duratei excesive a procedurii, invocând astfel încălcarea art. 13 din Convenţie. Curtea a fost deci chemată să determine întinderea obligaţiei pe care art. 13 din Convenţie o impune statelor contractante de a oferi justiţiabililor un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, dacă dreptul invocat este cel garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, respectiv soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În numeroase cauze anterioare în care a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea nu a considerat necesar, chiar dacă s-a invocat, să se pronunţe asupra încălcării art. 13, apreciind că art. 6 par. 1 instituia o lex specialis prin raportare la art. 13, ale cărui garanţii erau absorbite de către aceasta, astfel încât, o dată constată încălcarea art. 6 sub aspectul duratei rezonabile a procedurii, Curtea considera ca inutilă examinarea plângerii sub temeiul art. 13, relativ la absenţa unui recurs efectiv în dreptul intern care să permită denunţarea duratei excesive a procedurii.[6]

Revenind asupra acestei jurisprudenţe, hotărârea dată în cauza Kudla c. Poloniei lărgeşte semnificativ sfera de aplicare a art. 13, judecătorul european apreciind de la acest moment că art. 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, permiţând invocarea unei nesocotiri a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 de a audia cauzele într-un termen rezonabil, exigenţele art. 13 fiind percepute ca o consolidare a art. 6 par. 1, iar nu ca fiind absorbite de către obligaţia generală de a nu supune justiţiabilii un or proceduri neobişnuit de lungi. Statul semnatar are astfel obligaţia de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permiţându-i justiţiabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat art. 13 din Convenţie.[7]

Revirimentul jurisprudenţei Curţii apare astfel şi ca un important semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl reprezintă „încetineala excesivă a justiţiei”[8] în ordinea juridică a statelor contractante şi asupra necesităţii creării unor remedii interne care să confere justiţiabililor posibilitatea de a denunţa vătămarea drepturilor lor şi de a obţine repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a acestor încălcări.

 

            3. Remedii efective în legislaţia europeană

Hotărârea dată de către Curte în cauza Kudla c. Poloniei, dincolo de a recunoaşte pentru prima dată în mod ferm dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a procedurilor, a atras atenţia statelor semnatare asupra obligaţiei corelative ce le revine, de a efectua toate demersurile necesare în vederea creării în sistemele juridice naţionale a unor căi procedurale, concrete şi efective pe care justiţiabilii să le poată utiliza în acest sens.

Având în vedere faptul că încălcarea art. 13 din Convenţie decurge în mod implicit din simpla absenţă a unui remediu efectiv împotriva depăşirii duratei rezonabile a unei proceduri în dreptul intern al unui stat, indiferent de constatarea unei încălcări a dreptului de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, statele membre au fost puse în faţa pericolului de a se vedea condamnate în mod constant de către Curte pentru nerespectarea dreptului la un recurs efectiv. Pentru a preveni acest risc, multe din statele europene s-au conformat noii abordări a Curţii şi au intervenit la nivel legislativ în sensul prevederii unor sisteme de sancţionare şi reparare a încălcării dreptului la un termen rezonabil al procedurilor.

Fără îndoială, una dintre legislaţiile cel mai îndelung discutate este cea introdusă de statul italian ca urmare a numeroaselor condamnări pronunţate de Curte pe motivul inexistenţei unei căi eficiente de contestare a duratei nerezonabile de soluţionare a procedurilor judiciare. Emisă ca urmare a consacrării constituţionale a dreptului la o durată rezonabilă a procedurilor, prin legea de revizuire a Constituţiei din 23 noiembrie 1999, Legea nr. 89 din 24 martie 2001, cunoscută sub numele de Legea Pinto (după iniţiatorul său, senatorul Michele Pinto), recunoaşte dreptul oricărei persoane care pretinde a fi victimă a încălcării art. 6 par. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii într-un termen rezonabil, de a sesiza curtea de apel din raza teritorială din care face parte instanţa în faţa căreia se află cauza sa, fie în timpul desfăşurării acesteia, fie într-un termen de 6 luni de la data încheierii sale şi de a obţine, într-un termen de maxim 4 luni, repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a prelungirii excesive a procedurilor. Potrivit dispoziţiilor legii, hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel este executorie de drept şi susceptibilă de recurs, care se soluţionează de către Curtea de Casaţie. În vederea evitării apariţiei de noi cauze în faţa judecătorilor europeni, legea Pinto a încercat transpunerea tale quale a criteriilor stabilite de către Curte în aprecierea duratei rezonabile a procedurilor, actul normativ prevăzând faptul că judecătorul va lua în considerare complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, al judecătorului, precum şi comportamentul oricărei alte autorităţi implicate în procedură. Deşi în primă fază legislaţia italiană a fost apreciată de către Curte ca reprezentând un remediu eficient şi accesibil[9], ulterior, constatând faptul că potrivit jurisprudenţei Curţii de Casaţie Italiene, stabilirea nerezonabilităţii duratei procedurilor nu conferea în mod necesar persoanelor prejudiciate dreptul la o reparaţie echitabilă, faţă de nerecunoaşterea de către această instanţă a statutului de drept fundamental al dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi faţă de lipsa aplicării directe a Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii în materia satisfacţiei echitabile, instanţa europeană a ajuns la concluzia că recursul în faţa Curţii de Casaţie nu este unul efectiv şi, în consecinţă, epuizarea căilor de recurs interne nu este necesară.[10] Ca urmare a deciziilor instanţei euroepene, în anul 2004, Curtea de Casaţie Italiană şi-a modificat practica, în sensul corelării jurisprudenţei sale în materia acordării de daune cu aceea a Curţii.[11]

Consacrând în art. 24 din Constituţie dreptul oricărei persoane de a fi judecată în cadrul unui proces public şi având o durată rezonabilă, sistemul juridic spaniol oferă două remedii diferite, după cum litigiul se află încă pe rolul instanţei sau, dimpotrivă, procedura s-a finalizat. Astfel, în prima situaţie orice parte poate solicita Tribunalului Constituţional, pe calea unui recurso d’amparo, atât constatarea încălcării dreptului constituţional de a fi judecat într-o durată de timp rezonabilă, precum şi stabilirea de către instanţa constituţională a unor măsuri concrete şi obligatorii pentru instanţa de fond în vederea urgentării procedurii. În cazul în care procedura s-a încheiat, remediul mai sus indicat devine inaccesibil, fiind însă pusă la dispoziţia părţilor posibilitatea de a formula într-un termen de un an o cerere către Ministerul Justiţiei, solicitând repararea prejudiciului suferit ca urmare a disfuncţionalităţilor sistemului judiciar[12], decizia Ministerului fiind supusă căii de atac, pe calea contenciosului administrativ

O soluţie similară se regăseşte şi în legislaţia Republicii Cehe, cu menţiunea că procedura priveşte doar litigiile în curs, fără a exista posibilitatea sancţionării procedurile deja finalizate şi fără posibilitatea de a obţine daune morale. Reformele iniţiate de către statul ceh vin ca urmare a constatării de către instanţa de contencios european[13] a faptului că recursul în faţa Curţii Constituţionale nu este unul eficient, motiv pentru care, prin amendamentele aduse Legii privind organizarea judecătorească prin Legea nr. 192/2003, începând cu 1 iulie 2004 a fost introdusă posibilitatea solicitării stabilirii unui termen pentru finalizarea procedurilor, de către persoana nemulţumită de durata acestora.

Competenţa instanţei de contencios constituţional în materia dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil este consacrată şi de către sistemul juridic croat, care, prin modificările aduse la 15 martie 2002 legii care reglementează activitatea Curţii Constituţionale, a prevăzut posibilitatea oricărei persoane ca în timpul soluţionării unui litigiu să sesizeze instanţa constituţională cu privire la durata excesivă a procedurii la care este parte şi să obţină din partea acesteia atât repararea prejudiciului suferit, cât şi stabilirea unui termen limită până la care instanţa de fond trebuie să se pronunţe asupra soluţiei din respectiva cauză. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în repetate rânduri legislaţia croată ca asigurând un remediu efectiv împotriva încălcărilor aduse drepturilor garantate de art. 6 par. 1, cu atât mai mult cu cât în urma reformei legislative din anul 2002 s-a recunoscut aplicabilitatea directă a hotărârilor Curţii în materia termenului rezonabil al procedurilor.[14]

Sistemul juridic austriac a consacrat de asemenea, începând cu anul 1999, posibilitatea oricărei persoane  căreia i s-a încălcat dreptul la a beneficia de o judecată într-un termen rezonabil, de a se adresa Curţii Supreme în vederea stabilirii unui termen în care litigiul să fie soluţionat. La nivelul anului 2001, Curtea constata că remediul  prevăzut de legislaţia austriacă era unul eficient[15], noi dispoziţii în sensul sporirii operativităţii procedurilor judiciare fiind introduse în anul 2004 în Codul de Procedură Penală, garantându-se astfel inculpaţilor dreptul la finalizarea judecăţii lor cu celeritate.

La aceeaşi concluzie a ajuns Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cazul Slovaciei, care, prin modificările aduse Constituţiei la data de 1 ianuarie 2002, a consacrat dreptul Curţii Constituţionale de a dispune ca autorităţile implicate în soluţionarea cauzelor să finalizeze cu maximă urgenţă procedurile introduse în faţa acestora şi să acorde despăgubiri financiare adecvate pentru durata excesivă de soluţionare.[16]

Deşi potrivit Legii Fundamentale germane dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil este garantat, iar persoanele vătămate au dreptul de a introduce plângeri în faţa Curţii Constituţionale Federale, la nivelul anului 2005, constatând încălcarea, această instanţă dispunea doar de posibilitatea de a solicita instanţei de fond soluţionarea cu celeritate a procedurilor, dar nu era competentă să stabilească termene în sarcina instanţelor inferioare, să dispună alte măsuri de urgentare sau să acorde despăgubiri. În vederea remedierii acestor inconveniente, statul german a iniţiat la sfârşitul aceluiaşi an un proiect de lege care prevedea, printre altele, obligaţia de introducere a plângerilor chiar la instanţa în faţa căreia se află cauza al cărei termen este contestat, sau, în cazul în care această instanţă refuză să accelereze procedura, la instanţa ierarhic superioară.

În Belgia, modificările aduse Codului de Procedură Penală la 30 iunie 2000 au conferit instanţelor posibilitatea de a pronunţa hotărâri de condamnare pe baza unei simple declaraţii de vinovăţie, fără aplicarea subsecventă a unei pedepse sau de a stabili pedepse sub minimul obligatoriu, în cazul în care procedurile penale s-au prelungit în mod excesiv.

O abordare similară poate fi regăsită şi în cazul statului finlandez, al cărui Cod de Procedură Penală prevede posibilitatea reducerii pedepsei de către instanţă, în ipoteza în care a curs un interval deosebit de lung de la data comiterii faptei, iar cuantumul normal al pedepsei ar produce efecte nejustificat de vătămătoare.

Măsuri legislative în sensul accelerării procedurilor judiciare şi a sancţionării termenelor nerezonabile de soluţionare se regăsesc şi în sistemul legislativ polonez, unde, începând cu anul 2004, orice parte a unui proces, nemulţumită de durata excesivă a acestuia, poate sesiza instanţa superioară celei care judecă cauza pe fond, aceasta având posibilitatea de a stabili măsuri concrete în vederea accelerării procedurii, măsuri cu caracter obligatoriu pentru instanţa inferioară. Totodată este prevăzută posibilitatea ca instanţa superioară să acorde părţii în cauză despăgubiri pentru prejudiciul suferit, al căror cuantum este însă plafonat.

Consacrarea pe cale legislativă a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare nu este per se suficientă pentru a impune concluzia conformităţii cu art. 13, astfel cum instanţa europeană a învederat în repetate rânduri, atunci când a apreciat remediile introduse de statele membre ca fiind lipsite de eficienţă. În mod similar, trebuie subliniat că nici lipsa unei legislaţii speciale în materie, în sensul de lege scrisă, emisă de către Parlament, nu elimină de plano posibilitatea existenţei unui remediu juridic efectiv în dreptul naţional.

În acest sens merită menţionat cazul Ciprului, stat în care, printr-o decizie a instanţei supreme s-a decis aplicabilitatea directă a art. 13 din Convenţie, în dreptul intern, fiindu-le astfel recunoscut persoanelor dreptul de a formula o acţiune ulterior finalizării unui litigiu, în vederea reparării prejudiciului material suferit ca urmare a depăşirii termenului rezonabil de judecare a cauzei în care au fost parte.

Rolul instanţei supreme în acest domeniu a fost decisiv şi în cazul Portugaliei, care, începând cu anul 1989 a cunoscut o jurisprudenţă constantă, în sensul admiterii unor acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe depăşirea duratei rezonabile a unor proceduri. Cu toate că remediul în cauză nu permite accelerarea procedurilor, ci doar obţinerea unei satisfacţii materiale, Curtea a apreciat că dreptul intern portughez cunoaşte un remediu cu un grad de certitudine suficient pentru a putea constitui un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie.

Aplecându-se asupra problemei rezonabilităţii termenului de soluţionare a procedurilor judiciare, sub aspectul diferitelor remedii pe care statele membre aleg să le utilizeze în legislaţia internă, Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei din cadrul Consiliului Europei atrăgea atenţia la nivelul anului 2004 asupra dezavantajelor pe care însăşi existenţa soluţiilor alternative o prezintă. În acest sens, într-un raport al Comisiei se arată faptul că instrumentele juridice care se limitează la o simplă despăgubire pecuniară nu sunt suficiente pentru a determina statele membre să aducă modificări la nivelul modului de funcţionare a justiţiei, ci doar asigură o reparaţie a posteriori în cazul constatării unei încălcări, stabilirea de soluţii pentru eliminarea duratei excesive a procedurilor nefiind în sine o prioritate. Continuând, se arată în acelaşi document faptul că în situaţia în care sistemul judiciar prezintă disfuncţionalităţi sub acest aspect, cea mai eficientă cale de remediere este reprezentată de posibilitatea de a accelera procedurile, prevenindu-se astfel prelungirea în mod nejustificat şi nerezonabil a duratei acestora.

În acest context se impune a fi amintită şi Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne (adoptată de Comitetul de Miniştri la data de 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune):

„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 b din Statutul Consiliului Europei,

(...) subliniind că, potrivit art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat să asigure că orice persoană care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de către Convenţie, are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale;(...)

Recomandă statelor membre:

I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenţiei, şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constatată;

II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a vita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;

III. să acorde o atenţie particulară în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;(...)”

           

            4. Problema remediului efectiv în sistemul juridic român

Potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, părţile având dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003,[17] prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care, astfel cum înşişi autorii legii de revizuire au învederat la acea vreme, s-a dorit a reprezenta o garanţie a „faptului că jusiţia, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu eliminarea oricăror mijloace şicanatorii şi tărăgăneli (...), mijloace prin care se încalcă drepturile justiţiabilului şi se compromite calitatea actului de justiţie”.[18]

Dispoziţii similare sunt prevăzute şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care în art. 10 prevede faptul că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

Cu toate acestea, nici Codul de procedură penală şi nici Codul de procedură civilă nu conţin dispoziţii cu privire la dreptul persoanelor de a beneficia de un proces penal, respectiv civil, desfăşurat într-un termen rezonabil, drepturile consacrate la nivel declarativ de legea fundamentală şi de Legea nr. 304/2004, fiind în esenţă lipsite de substanţă. Subliniem că un proiect legislativ care prelua câte puţin din legislaţiile statelor europene a fost redactat în cursul anului 2003, însă acesta nu a fost finalizat.

Prin urmare, absenţa unei proceduri interne, care să vizeze asigurarea unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în desfăşurarea procedurilor constituie o problemă fundamentală a dreptului român, deşi potrivit art. 13 din Convenţia Europeană „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de către Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Cu toate că dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii sunt obligatorii pentru statele membre, astfel încât şi în absenţa unei reglementări exprese în materie, o persoană al cărei drept la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil a fost încălcat, s-ar putea adresa justiţiei pentru a obţine un remediu efectiv al dreptului încălcat, chiar în temeiul art. 13 din Convenţie, jurisprudenţa instanţelor de judecată române demonstrează că în realitate, cel puţin la acest moment, această posibilitate este una cu puţine şanse de reuşită.

Se impune subliniat în primul rând faptul că jurisprudenţa creată de către instanţele române cu privire la aşa numitele plângeri de tergiversare a cauzelor este departe de a fi una bogată, ea privind doar cereri introduse pe rolul instanţelor în cursul procedurilor a căror durată de soluţionare este denunţată. În al doilea rând, plângerile de tergiversare înregistrate pe rolul instanţelor române privesc în special durata nerezonabilă de soluţionare a cauzelor penale, mai precis termenul de finalizare a urmăririi penale[19], fiind formulate ca regulă în temeiul art. 275 - 278¹ C.pr.pen., referitoare la plângerile împotriva actelor şi măsurilor procurorului.

În acest sens, două dintre hotărârile pronunţate de instanţele române apar, în opinia noastră, ca fiind relevante atât pentru evidenţierea abordării pe care instanţele naţionale o au faţă de chestiunea cererilor privind durata excesivă de soluţionare a cauzelor, dar şi pentru sublinierea realelor probleme care apar în practica judecătorească tocmai datorită absenţei unei reglementări exprese în materie.

Astfel, într-o plângere formulată în baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., criticând tergiversarea dosarului penal în care era parte, petenta a solicitat instanţei să reţină cauza spre soluţionare, iar cererea acesteia a fost respinsă de către instanţa de fond ca inadmisibilă, apreciindu-se de către aceasta că o astfel de cerere trebuie adresată procurorului, atâta timp cât cauza se află în curs de cercetare penală.[20] Menţinând soluţia instanţei de fond, instanţa de control judiciar arată de asemenea faptul că, potrivit prevederilor legale în vigoare, până la finalizarea cercetărilor, instanţa de judecată nu are competenţa de a verifica direct actele de cercetare penală întocmite de către organele judiciare abilitate, această competenţă revenind exclusiv procurorului care supraveghează cercetarea penală. În consecinţă, se arată de către aceeaşi instanţă, plângerea adresată instanţei de judecată prin care se invocă tergiversarea sau lipsa de obiectivitate a lucrătorilor de poliţie este inadmisibilă.[21]

Soluţia inadmisibilităţii apare şi într-o altă cauză penală, formulată în baza art. 278¹ C.pr.pen. şi având ca obiect lipsa de celeritate a organelor de cercetare penală, în care petentul, nemulţumit de stadiul lucrărilor efectuate, solicită analizarea plângerii sale de către instanţa de judecată, învederând totodată acesteia faptul că plângerea sa este admisibilă faţă de dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea instanţei prezintă o deosebită importanţă faţă de faptul că atrage atenţia asupra problemelor reale cu care judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de cauze s-ar vedea confruntat în ipoteza aprecierii sale ca admisibilă.

Deşi petentul a susţinut că plângerea sa ar fi admisibilă în raport de jurisprudenţa CEDO, invocând prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, în sentinţa penală pronunţată „instanţa apreciază că, în raport de dispoziţiile Codului de procedură penală, instanţelor naţionale nu le este conferită posibilitatea de a soluţiona astfel de plângeri, întrucât ar trebui reglementate, indicate, atât competenţele judecătorului, cât mai ales măsurile pe care ar putea să le dispună în situaţia în care, într-adevăr, ar constata o tergiversare a efectuării lucrărilor de urmărire penală. Astfel, în situaţia în care ne-am afla în prezenţa unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de clasare, în ipoteza în care  s-ar constata că soluţia atacată este nelegală sau netemeinică, instanţele au posibilitatea conferită de art. 278¹ C.pr.pen. de a cenzura soluţia primului procuror, pe când, în speţa de faţă, în lipsa unei prevederi exprese, instanţa nu are posibilitatea de a dispune cu privire la actele procurorului.”[22]

Este de remarcat totodată faptul că problemele semnalate în practica instanţelor ca urmare a absenţei unei reglementări exprese privind durata de soluţionare a procedurilor sunt amplificate şi de lipsa de certitudine a jurisprudenţei instanţelor române. Astfel, într-o hotărâre pronunţată în cadrul aceleiaşi instanţe regăsim o soluţie diametral opusă cu privire la admisibilitatea plângerilor de tergiversare întemeiate pe art. 13 din Convenţie.

Sesizând instanţa cu o cerere având ca obiect tergiversarea urmăririi penale, petenta învederează că temeiul juridic al plângerii sale este art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de faptul că nu există nicio normă internă care să permită soluţionarea tergiversării cauzelor de către organele statului şi întrucât nu are la îndemână decât o plângere adresată procurorului ierarhic superior, care nu este o instanţă independentă, în sensul celor apreciate de către Curte. Analizând admisibilitatea unei astfel de plângeri, instanţa reţine în hotărârea sa faptul că o dispoziţie legală expresă prin care să se reglementeze posibilitatea petentului, nemulţumit de durata nerezonabilă a unei cauze de a se adresa instanţei cu o plângere de tergiversare nu este conţinută în Codul de procedură penală, în contextul actualei legislaţii o astfel de plângere putând fi adresată doar procurorului care supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 275 din acelaşi Cod. Cu atât mai puţin o asemenea plângere nu poate fi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 278¹ C.pr.pen., în condiţiile în care obiect al unei asemenea proceduri este doar soluţia de netrimitere în judecată dispusă de către procuror. În acest context însă, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată instanţa, este necesar a fi subliniată admisibilitatea unei astfel de plângeri, în temeiul art. 13 din Convenţie, învederând totodată că, până la adoptarea de către legiuitorul naţional a unei dispoziţii legale, instanţa învestită cu o plângere de tergiversare trebuie să o soluţioneze pe fond, în baza art. 13 din Convenţie. În continuare, se arată că în lipsa unei proceduri reglementate de lege, a soluţiilor pe care instanţa le poate pronunţa în aceste cazuri, instanţa va analiza plângerea petentei pe baza regulilor procesual penale şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene în materie.[23]

Hotărârea merită menţionată întrucât constituie un prim pas în demersul de a compensa numeroasele inconveniente generate de lipsa reglementării în materie şi de a da eficienţă dreptului consacrat de art. 13 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât soluţia instanţei de fond a fost menţinută în căile de atac, admisibilitatea unei astfel de plângeri nefiind contestată de către instanţa de control judiciar.[24]

Cu toate acestea, concluzia care reiese în mod evident de la o primă analiză a ansamblului sistemului judiciar român este absenţa unui remediu real şi efectiv la care justiţiabilii să poată recurge în situaţia în care se văd victime ale încălcării drepturilor prevăzute de însăşi legislaţia statului român.

 

5. Apariţia hotărârii în cauza Abramiuc c. României

Dacă până la momentul pronunţării hotărârii în cauza Abramiuc c. României,[25] chestiunea lipsei unui remediu efectiv în privinţa încălcării dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil reprezenta un subiect de controversă pentru justiţia română, generator de reale frustrări pentru justiţiabili, lipsiţi de orice posibilitate de a denunţa încălcarea drepturilor lor în faţa instanţelor naţionale şi de multiple semne de întrebare pentru magistraţi, o dată cu constatarea pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării art. 13 din Convenţie pentru absenţa posibilităţii contestării nerezonabilităţii termenelor de desfăşurare a procedurilor judiciare, îşi găsesc răspuns o serie de întrebări, pentru ca alte probleme, la fel de stringente să fie puse instanţelor de judecată.

Faţă de relevanţa pe care cauza o prezintă în contextul funcţionării sistemului judiciar român, apreciem că o succintă prezentare a acesteia se impune.

În cauză, reclamantul, care lucra în calitate de inginer chimist la o întreprindere de stat, a fost recunoscut în anul 1984 ca autor al unei invenţii, în acest sens fiindu-i eliberat un brevet de către Oficiul Naţional de Invenţii şi Mărci. Invenţia a fost utilizată în perioada 1984-1991 de către întreprinderea la care lucra reclamantul, iar ulterior de către S.C. Retrom S.A., societatea rezultată în urma reorganizării fostei întreprinderi socialiste, fără a i se plăti acestuia drepturile de autor. Ca urmare a acestui fapt, reclamantul a chemat în judecată S.C. Retrom S.A. în vederea obligării acestei societăţi la plata drepturilor sale de autor, acţiunea fiind admisă la data de 12 septembrie 1994 de către Tribunalul Iaşi, a cărui hotărâre a rămas irevocabilă la data de 21 mai 1995, reclamantul procedând ulterior la formularea unei cereri de executare silită.

Sesizat cu o contestaţie la executare la data de 19 decembrie 1996, Tribunalul Iaşi a dispus suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei, apelul declarat de reclamant împotriva încheierii de suspendare fiind respins ca inadmisibil de către instanţa superioară pe motiv că încheierea de suspendare nu poate fi atacată decât o dată cu fondul, în acelaşi sens pronunţându-se la data de 30 septembrie 1997 şi Curtea Supremă de Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului împotriva aceleiaşi încheieri de suspendare.

În 23 martie 1998, Tribunalul Iaşi a suspendat soluţionarea contestaţiei la executare până la momentul soluţionării cererii de revizuire a sentinţei din 12 septembrie 1994 şi a acţiunii având ca obiect anularea brevetului de invenţie, respingând totodată la data de 6 septembrie 1999 cererea de repunere pe rol a cauzei, pe motivul nefinalizării celor două proceduri în baza cărora s-a dispus suspendarea.  Contestaţia la executare a fost soluţionată la data de 4 martie 2002, în sensul respingerii acesteia, soluţia fiind însă modificată de către Curtea de Apel, motiv pentru care reclamantul a formulat o nouă cerere de executare silită. Procedurile în faţa instanţelor au continuat până la data de 7 iulie 2005, prin încheierea unei tranzacţii de către reclamant, societatea debitoare şi un debitor al acesteia.

Apreciind cu privire la conformitatea cu art. 6 din Convenţie, Curtea a stabilit mai întâi existenţa unei încălcări a art. 6 alin. 1 şi a art. 1 din Protocolul 1 faţă de neexecutarea hotărârii judecătoreşti din data de 12 septembrie 1994 într-un termen rezonabil, hotărârea fiind executată după aproximativ 11 ani, precum şi încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de către societatea debitoare – procedura, deşi urgentă, fiind suspendată mai mult de 3 ani şi 8 luni şi a termenului de soluţionare a litigiului privind plata drepturilor de autor, care a fost de asemenea suspendat pe o perioadă de 5 ani.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 13 din Convenţie, reclamantul a invocat lipsa unei căi de atac împotriva încheierii de suspendare a executării, precum şi absenţa unei acţiuni pentru a contesta durata excesivă a procedurii judiciare. Înlăturând argumentele Guvernului român în sensul că reclamantul nemulţumit avea posibilitatea de a face o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea a arătat că procedura disciplinară împotriva unui judecător poate avea efecte doar cu privire la situaţia personală a magistratului respectiv şi nu poate fi calificată drept o cale eficientă de atac cu privire la prelungirea excesivă a unei proceduri judiciare. Referitor la posibilitatea introducerii unei acţiuni în faţa instanţelor de judecată, indicată de către Guvern, Curtea a învederat faptul că din practica judiciară prezentată doar o singură hotărâre se referă explicit la durata procedurii, aceasta nefiind suficientă pentru a face dovada existenţei unei jurisprudenţe interne care să poată fi apreciată ca o cale efectivă de atac. Or, absenţa jurisprudenţei interne dovedeşte incertitudinea actuală a rezultatului unei asemenea căi de atac.

Astfel cum învederam anterior, ca urmare a hotărârii pronunţate de către Curte în cauza Abramiuc c. României se răspunde unei serii de întrebări legate de admisibilitatea cererilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare, dar se dă naştere unor serioase probleme în ceea ce priveşte modul de gestionare a unor astfel de cauze de către instanţele române pe viitor. Întrucât rezolvarea acestora poate fi obţinută doar ca rezultat al unei reglementări exprese, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul  consacrării pe cale legislativă a remediilor efective necesare asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, le revine în mod exclusiv instanţelor de judecată rolul de aprecia şi stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri.

 

6. Probleme ridicate de cauza Abramiuc c. României în practica instanţelor

Deşi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa justiţiei atunci când dreptul său la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil a fost încălcat este consacrată în mod expres atât de dispoziţiile Legii fundamentale, cât şi prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Abramiuc c. României scoate în primul rând în evidenţă inexistenţa unei legislaţii care să dea conţinut acestor prevederi, permiţând astfel justiţiabililor să conteste în mod efectiv durata excesivă de soluţionare a cauzelor în care aceştia sunt parte. Dincolo de evidenţierea necesităţii unui demers legislativ în acest sens, hotărârea Abramiuc c. României reprezintă un prim pas în procesul de atenuare a inconvenientelor determinate de un astfel de gol de reglementare, în sensul creării în sarcina magistratului naţional a obligaţiei de a analiza pe fond o astfel de cerere. În consecinţă, având în vedere efectul obligatoriu al jurisprudenţei CEDO pentru instanţele naţionale, principala consecinţă a acestei hotărâri trebuie văzută în obligaţia instanţei învestită cu soluţionarea unei cereri privind tergiversarea soluţionării cauzei de a constata admisibilitatea acesteia şi de a aprecia asupra temeiniciei sale.

Pornind de la ideea admisibilităţii unei asemenea cereri de contestare a duratei excesive a procedurilor judiciare, formulate în temeiul art. 13 din Convenţie şi a jurisprudenţei create în baza acestuia, se ridică în mod inevitabil o serie de semne de întrebare legate de competenţa de soluţionare a acestora, de soluţiile pe care instanţele le pot pronunţa şi, poate cel mai important aspect, de răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin neasigurarea dreptului persoanelor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil.

a) Competenţa. În lipsa unei reglementări exprese privind procedura de soluţionare a unei cereri de acest tip, o primă problemă este ridicată de determinarea instanţei competente să se pronunţe asupra rezonabilităţii duratei de soluţionare a cauzei.

Din acest punct de vedere se impune mai întâi a se stabili dacă instanţa competentă să soluţioneze cauza ar trebui să fie aceeaşi instanţă în cadrul căreia funcţionează completul învestit cu soluţionarea speţei a cărei durată se contestă sau dacă, din contră, competenţa de soluţionare ar trebui să fie atribuită instanţei imediat superioare, asimilând scopul acestui tip de procedură cu acela al unei căi de atac şi justificând astfel rolul instanţei de control judiciar.

În opinia noastră tranşarea acestei chestiuni presupune mai întâi a face o distincţie între procedurile a căror durată de soluţionare este contestată, în sensul demarcării în primul rând a procedurii de urmărire penală de faza de judecată, în cazul proceselor penale, iar în al doilea rând, prin deosebirea cererilor care privesc procesele în curs de soluţionare de acelea care au ca obiect durata nerezonabilă de soluţionare a unor cauze deja finalizate.

Astfel, în ceea ce priveşte instanţa competentă să aprecieze asupra temeiniciei unei cereri referitoare la tergiversarea urmăririi penale, apreciem că aceasta ar trebui să fie instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond, astfel cum se întâmplă în cazul soluţionării plângerilor îndreptate împotriva actelor procurorului, întemeiate pe art. 278¹ C.pr.pen. Soluţia se justifică pe necesitatea asigurării posibilităţii ca orice persoană nemulţumită de lipsa de operativitate în efectuarea actelor şi îndeplinirea măsurilor dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora. Faţă de căile procedurale oferite de art. 275-278¹ din actualul Cod de procedură penală cu privire la actele şi măsurile de urmărire penală, considerăm că o astfel de cerere trebuie să fie de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată, iar nu şi a procurorului ierarhic superior, aceasta fiind singura cale eficientă de a asigura petentului dreptul de a beneficia de un proces echitabil, în sensul soluţionării cererii sale de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţiile Convenţiei.

Cu privire la durata de soluţionare a cauzelor aflate în faza judecăţii, apreciem că soluţia este diferită, în sensul că o bună administrare a actului de justiţie ar putea fi asigurată în acest caz doar de către instanţele ierarhic superioare celor care soluţionează cauza. Având în vedere că tranşarea unei astfel de probleme implică o judecată privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept ale speţei a cărei durată se contestă, precum şi aprecieri privind măsurile ce se impun a fi luate în vederea eficientizării cursului judecăţii, apariţia unui element de control judiciar în această procedură este evidentă şi îndreptăţeşte, în opinia noastră, atribuirea competenţei în favoarea instanţei ierarhic superioare. Cererea ar urma să fie adresată acestei instanţe, indiferent dacă obiectul ei priveşte o cauză aflată în primă instanţă sau dacă aceasta se află în căile de atac.   

O soluţie contrară, în sensul stabilirii competenţei în favoarea unui complet diferit din instanţa în care funcţionează judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei ar duce la apariţia unor situaţii inacceptabile, faţă de faptul că ar urma ca un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe să se pronunţe asupra rezonabilităţii duratei procedurii într-o cauză atribuită unui alt coleg. O astfel de ipoteză pune serioase probleme sub aspectul asigurării dreptului la un proces echitabil, fiind de natură să afecteze garanţia de imparţialitate a instanţei, având în vedere faptul că ne aflăm într-un domeniu în care aparenţele au un rol decisiv, iar încrederea justiţiabililor într-o judecată obiectivă şi nepărtinitoare este fundamentală.

În ceea ce priveşte cauzele în care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă sau irevocabilă, considerăm că argumentele care pledează în favoarea atribuirii competenţei de soluţionare a unei astfel de acţiuni instanţei ierarhic superioare subzistă şi în această ipoteză, cu menţiunea că în acest caz va fi vorba de instanţa ierarhic superioară celei în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă sau irevocabilă.  

Cu privire la competenţa de soluţionare a unor astfel de cereri care vizează asigurarea unui remediu efectiv contra lipsei de celeritate a soluţionării cauzelor, apreciem că o ultimă menţiune se impune, în sensul necesităţii judecării acestor cereri de către o instanţă specializată.

Astfel, având în vedere faptul că examinarea şi evaluarea corectă a termenului de soluţionare a unei proceduri judiciare, indiferent că aceasta se află în faza de urmărire penală, în faza de judecată sau că se are în vedere o procedură finalizată,  presupune o cunoaştere profundă a modului de funcţionare a acesteia, a tuturor aspectelor pe care le implică, precum şi a ritmului ei normal de desfăşurare în contextul depunerii tuturor diligenţelor necesare de către organele însărcinate cu soluţionarea ei, se impune concluzia că o acţiune având acest obiect nu poate fi adresată decât unei instanţe care are în competenţă acelaşi tip de cauze. Prin urmare, instanţele penale ar fi cele competente să se pronunţe asupra rezonabilităţii termenului de desfăşurare a unui proces penal, iar instanţele civile ar aprecia asupra derulării cauzelor civile.

Chestiunea merită menţionată, în opinia noastră, faţă de faptul că astfel de cereri privind caracterul nerezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare pot avea ca obiect exclusiv reparaţii pecuniare pentru prejudiciile suferite, ceea ce ar putea induce ideea caracterului preponderent civil al acestora şi prin urmare ar statua competenţa instanţelor civile.

Chiar dacă in abstracto s-ar putea susţine ideea caracterului predominant civil al unei acţiuni în repararea prejudiciului suferit de către justiţiabili, o competenţă exclusivă a instanţelor civile în acest tip de cauze este nejustificată, din punctul nostru de vedere. Luăm în considerare faptul că măsurile şi sancţiunile pe care instanţele le pot dispune ca urmare a constatării unei încălcări a dreptului de a beneficia de judecarea cauzei într-un termen rezonabil se impun ca efect al aprecierii ca întemeiate a susţinerilor reclamantului, apreciere care, astfel cum am indicat anterior, nu poate fi realizată în mod corect decât de către o instanţă cu aceeaşi competenţă. Întrucât problema ar putea prezenta relevanţă în mod deosebit în ipoteza solicitării de despăgubiri materiale şi/sau morale ca urmare a duratei nerezonabile a unui proces penal, merită subliniat că, astfel cum se stabileşte obligaţia instanţei penale de a se pronunţa asupra laturii civile a procesului penal şi de a stabili modul de reparare a vătămărilor suferite de către părţile civile ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni, tot astfel trebuie să recunoaştem obligaţia acestora de a dispune asupra reparării daunelor provocate ca urmare a defectuoasei instrumentări a unei cauze penale.

b) Termen. O dată determinată instanţa competentă să se pronunţe asupra cererilor privind durata nerezonabilă a procedurilor judiciare, ne punem întrebarea dacă introducerea acestora pe rolul instanţelor ar trebui să fie limitată în timp, dacă ar trebui deci să fie supuse termenelor de prescripţie extinctivă, în cazul proceselor civile şi termenelor de decădere în cazul proceselor penale.

În mod evident, problema nu se pune în cazul acţiunilor care privesc speţe aflate în curs de soluţionare, fie în faţa organelor de urmărire penală, fie pe rolul instanţelor judecătoreşti, ci face referire directă la cazul duratei procedurilor finalizate, în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă.

Pentru această din urmă ipoteză apreciem că stabilirea unui termen pentru introducerea cererii apare ca necesară şi oportună, atât faţă de faptul că eficacitatea prevenirii şi combaterii încălcărilor drepturilor justiţiabililor este strâns legată de promptitudinea cu care se răspunde acestora, cât şi având în vedere că scopul acestei instituţii este cu atât mai bine atins cu cât repararea vătămărilor produse se situează mai aproape de momentul săvârşirii faptei ilicite.

c) Soluţii. Examinarea temeiniciei unei acţiuni privind durata rezonabilă de desfăşurare a procedurilor judiciare ridică în acest moment serioase probleme din punct de vedere al soluţiilor pe care le pot pronunţa instanţele în ipoteza în care se constată caracterul fondat al unei astfel de cereri şi se impune deci admiterea ei.

Pornind de la ideea că aceste acţiuni pot fi promovate atât în cursul procedurilor judiciare, cât şi ulterior finalizării acestora prin pronunţarea unei hotărâri definitive sau irevocabile, apreciem că scopul acestora trebuie văzut atât în prevenirea continuării vătămării dreptului de a beneficia de soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei, cât şi în repararea încălcărilor aduse acestui drept.

Din punct de vedere al soluţiilor pe care instanţa le poate pronunţa, credem că este necesar a se face o distincţie între cererile deduse judecăţii anterior soluţionării definitive a cauzelor a căror durată de desfăşurare este contestată şi cele formulate ulterior acestui moment.

Astfel, în ipoteza în care instanţa, sesizată cu problema duratei excesive a unei cauze aflate în curs de soluţionare, fie ea civilă sau penală, iar în acest ultim caz, indiferent că ea se află în faza de urmărire penală sau de judecată, constată existenţa unor întârzieri nejustificate în activitatea organelor judiciare, considerăm că trebuie să i se recunoască acesteia dreptul şi obligaţia de dispune măsuri de urgentare a procedurilor. În acest sens magistratul trebuie să aibă posibilitatea de a stabili un termen în care cauza urmează să fie soluţionată, indicând totodată demersurile ce urmează a fi efectuate în vederea eficientizării procedurilor.

Legat de această chestiune se pune însă problema temeiurilor în baza cărora instanţa ar putea dispune măsuri cu caracter obligatoriu pentru procurorul cauzei şi ar putea stabili un termen de soluţionare a urmăririi penale. În timp ce în cazul fazei judecăţii dispoziţiile instanţei ierarhic superioare se impun în mod firesc instanţei pe rolul căreia se află cauza, obligativitatea acestora nefiind susceptibilă de critici, nu aceeaşi este situaţia pentru cazul cererilor privind faza urmăririi penale, în privinţa cărora ar trebui să admitem faptul că s-ar crea posibilitatea pentru instanţă de a dispune măsuri obligatorii pentru procurorul cauzei, în ciuda inexistenţei unei legături ierarhice sau a uneia justificate pe ideea unui control judiciar.

În cazul în care cererea privind nerespectarea rezonabilităţii termenului este dedusă judecăţii ulterior soluţionării cauzei, apreciem că singurul remediu eficient în acest stadiu îl reprezintă asigurarea dreptului la repararea prejudiciului suferit de către reclamant ca urmare a încălcării.

În legătură cu acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit se pune problema în ce măsură o asemenea reparaţie poate fi acordată şi în cazul cererilor introduse în cursul derulării procedurilor contestate, însoţind astfel măsurile dispuse de către instanţă în vederea urgentării soluţionării cauzelor. La o primă analiză există tentaţia de a opina că în această situaţie modalitatea optimă de remediere a disfuncţionalităţilor constatate este reprezentată de asigurarea accelerării procedurilor, posibilitatea de acordare a despăgubirilor în acest moment nefiind justificată, din moment ce se pune capăt încălcării prin finalizarea cu celeritate a cauzei.

Din punctul nostru de vedere însă, chestiunea trebuie nuanţată. Astfel, se impune să recunoaştem faptul că şi în situaţia cererilor introduse în cursul soluţionării cauzelor este necesar să se constate existenţa unei vătămări decurgând din prelungirea excesivă a procedurilor desfăşurate în intervalul anterior introducerii cererii de tergiversare. Soluţionarea acesteia, în sensul stabilirii încălcării rezonabilităţii termenului şi urgentării finalizării cauzei prin dispunerea de măsuri adecvate de către instanţa competentă, nu este de natură a înlătura încălcarea deja produsă, ci urmăreşte în principal prevenirea continuării încălcării. O reparare integrală a prejudiciului cauzat nu s-ar putea face deci exclusiv prin măsuri care produc efecte pentru viitor, ci presupune acoperirea tuturor daunelor suferite, orice persoană fiind în acest caz în mod justificat îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru vătămarea suferită. Opinia contrară ar duce la apariţia unor situaţii de inegalitate între justiţiabili în funcţie de singurul criteriu al momentului de introducere a cererii.

Acordarea de despăgubiri pecuniare persoanei vătămate în drepturile sale pune la rândul său în discuţie o serie de aspecte de ordin practic, aspecte pe care le vom trata în continuare.

d) Răspunderea. În lipsa unui temei legal special care să reglementeze modul de soluţionare a unei astfel de cereri, rămâne ca instanţele să se orienteze după principiile prevăzute în materia răspunderii civile delictuale, privitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei, cu anumite particularităţi, după cum urmează  să învederăm.

În ceea ce priveşte fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, apare ca evident că aceasta constă în încălcarea dreptului persoanei de a beneficia de soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil. În vederea stabilirii existenţei unei astfel de încălcări şi în absenţa unei reglementări a materiei, apreciem că magistratul învestit cu soluţionarea cererii trebuie să utilizeze criteriile pe care însăşi Curtea le-a creat în jurisprudenţa sa în vederea determinării caracterului rezonabil al termenului.

În acest sens urmează a se avea în vedere în primul rând faptul că analiza caracterului rezonabil al termenului se face in concreto, în raport de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reţinute de către Curte, respectiv: natura cauzei, rezultând din importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant; complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligenţele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu dacă în cursul soluţionării cauzei au existat momente lungi de inacţiune din partea organelor judiciare.

Utilitatea criteriilor propuse de către Curte îşi găseşte relevanţă nu doar în procesul de stabilire a rezonabilităţii termenului de soluţionare a cauzei, ci şi în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii.

Sub acest aspect însă, o serie de comentarii premergătoare trebuie făcute. Astfel, admiţând faptul că procedurile judiciare presupun activitatea a numeroşi actori – instanţă, avocaţi, părţi, experţi, autorităţi – fiecare cu rolul său şi cu implicaţii asupra modului de desfăşurare a procedurii şi a duratei acesteia, trebuie să recunoaştem dificultăţile ce se pot ivi în determinarea elementului sau elementelor care în mod concret au determinat întârzieri nejustificate în soluţionarea unei cauze şi, în consecinţă, dificultăţile ce apar la momentul determinării persoanelor cărora aceste întârzieri le sunt direct imputabile. Putem oare considera că vinovăţia aparţine în parte fiecăruia dintre cei care în mod concret au contribuit la tergiversare sau ar fi întemeiat să atribuim o culpă principală magistratului care a instrumentat cauza, pornind de la ideea că acesta este cel care conduce şi controlează modul de desfăşurare a procedurilor care i-au fost supuse atenţiei?

Dacă am avea în vedere o aplicare fidelă a principiilor răspunderii civile delictuale, ar urma să constatăm că răspunsul la problema anterior enunţată ar trebui să fie oferit în fiecare caz în parte de către reclamantul, care, pretinzând repararea vătămărilor suferite ar fi obligat să stabilească ab initio cadrul procesual al acţiunii formulate, indicând persoanele împotriva cărora înţelege să se îndrepte şi bineînţeles făcând dovada vinovăţiei fiecăreia dintre ele.

Având în vedere dificultatea unui asemenea demers, din punctul nostru de vedere soluţia este mai mult decât criticabilă, nu doar pentru că ar crea o sarcină disproporţionată pentru persoana vătămată, care în încercarea de a obţine repararea unei încălcări suferite s-ar vedea confruntată cu o nouă situaţie inechitabilă, ci mai ales datorită efectului în mod vădit descurajator pe care o astfel de procedură l-ar avea asupra percepţiei publice.

În aceste condiţii credem că în primă fază se impune stabilirea unei răspunderi obiective a statului pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare, întemeiată pe ideea unei garanţii pe care statul este obligat să o asigure pentru actele păgubitoare ale agenţilor săi. Răspunderea obiectivă a statului în cazul tergiversării soluţionării cauzelor corespunde necesităţii de eficienţă pe care o astfel de instituţie o cere, fiind de asemenea în deplin acord cu regulile stabilite de Curtea Europeană cu privire la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor. Mergând pe linia de raţionament a Curţii trebuie să subliniem că obligaţia de garanţie a statului subzistă indiferent de autoritatea sau persoana de la care provine în mod concret vătămarea. În acest sens va fi asimilat „comportamentului ilicit” al statului orice acţiune sau inacţiune a unei autorităţi de stat, precum şi faptele persoanelor care acţionează în altă calitate decât cea de organe ale statului, în privinţa acestora din urmă funcţionând obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor.

Similar instituţiei reparării pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnărilor pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, considerăm că reparaţia trebuie să fie suportată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, bineînţeles, cu recunoaşterea dreptului statului de a exercita acţiune în regres împotriva celui sau celor ce în mod concret au provocat situaţia generatoare de prejudicii.

În legătură cu acoperirea prejudiciilor cauzate ca urmare a duratei excesive a procedurilor judiciare, un ultim aspect ce merită supus atenţiei este legat de modul lor de determinare.

Faţă de absenţa reglementărilor în materie, credem că este oportun a recurge încă o dată la soluţiile propuse de către Curte, având în vedere în acest caz principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă.

Deşi Curtea arată că o satisfacţie echitabilă trebuie să acopere atât prejudiciul material, constând în pierderi de ordin patrimonial, generate direct sau chiar indirect de încălcarea constatată, dar şi pe cel de ordin moral, ce presupune repararea stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare, în ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru nerespectarea garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie, abordarea Curţii este nuanţată.

În acest sens, stabilind că vătămările decurgând din depăşirea „termenului rezonabil” nu se pretează decât la acordarea unei satisfacţii echitabile pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanţa europeană învederează că natura intrinsecă a încălcării acestui drept nu permite repunerea părţilor în situaţia anterioară, prejudiciul material într-o asemenea situaţie fiind mai greu de dovedit.

Cu toate acestea, considerăm că existenţa unor eventuale prejudicii materiale determinate de durata nerezonabilă a soluţionării cauzelor nu trebuie negată ab initio. Deosebirea fundamentală trebuie văzută însă în aceea că, în timp ce acestea din urmă sunt prezumate ori de câte ori se constată existenţa unei vătămări a dreptului la un proces echitabil, în cazul prejudiciului material reclamantul va trebui să facă dovada existenţei lui, a întinderii sale şi mai ales a faptului că încălcarea dreptului său a fost izvorul prejudiciului.

Dacă în privinţa daunelor materiale cuantumul acestora va fi cu rigurozitate determinat ca urmare a probelor administrate în dovedirea lor, prejudiciul moral suferit de către persoana vătămată nu permite întotdeauna un calcul valoric exact, urmând ca instanţele, după modelul Curţii, să facă o apreciere globală, în echitate, beneficiind sub acest aspect de o mai largă putere de apreciere în stabilirea întinderii lor.

 

7. Concluzii

Ineficienţa aplicabilităţii directe a prevederilor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii în materia dreptului la un recurs efectiv în absenţa unei reglementări exprese a căilor procedurale de garantare a unui remediu efectiv în cazul nerezonabilităţii duratei de soluţionare a procedurilor, rezultă în mod evident din cele expuse anterior.

Faţă de acest fapt, apreciem că aspectele legate de acţiunile justiţiabililor în cazul prelungirii excesive a soluţionării cauzelor constituie o problemă fundamentală a sistemului juridic român, necesitatea reglementării cu maximă prioritate a procedurii de asigurare a unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate în desfăşurarea procedurilor judiciare, constituind o exigenţă obligatorie în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil.

 

 


[1] A se vedea discursul Preşedintelui Curţii Europene a Drepturilor Omului, Luzius Wildhaber, la aniversarea a 50 de ani de la apariţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,  http://www.ena.lu/

[2] CEDO, cauza Bartenbach c. Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza Tudorache c. României, hotărâre din 29 septembrie 2005

[3] CEDO, cauza Lavents c. Letoniei, hotărâre din 28 februarie 2003.

[4] CEDO, cauza Boddaert c. Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza C.P. şi alţii c. Franţei, hotărâre din 1 august 2000.

[5] CEDO, cauza Aydin c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie 1997, cauza Kaya c. Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998, cauza Z şi alţii c. Regatului Unit, hotărâre din 10 mai 2001.

[6] CEDO, cauza Vasilescu c. României, hotărârea din 22 mai 1998; cauza Allan Jacobsson c. Suediei, hotărârea din 25 octombrie 1989; cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982; cauza Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997;

[7] CEDO, cauza Kudla c. Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000;

[8] CEDO, cauza Ferrari c. Italiei, hotărârea din 28 iulie 1999; cauza Botazzi c. Italiei, hotărârea din 28 iulie 1999, cauza Di Mauro c. Italiei, hotărârea din 28 iulie 1999;

[9] CEDO, cauza Brusco c. Italiei, decizie asupra admisibilităţii din 6 septembrie 2001

[10] CEDO, cauza Scordino c. Italiei, decizie asupra admisibilităţii din 27 martie 2003 şi hotărâre din 29 iulie 2004

[11] CEDO, cauza Di Sante c. Italiei, decizie asupra admisibilităţii din 24 iunie 2004

[12] CEDO, cauza Gonzalez Marin c. Spaniei, decizie asupra admisibilităţii din 27 octombrie 1998 şi cauza Caldas Ramirez de Arellano c. Spaniei, decizie asupra admisibilităţii din 28 ianuarie 2003.

[13] CEDO, cauza Hartman c. Republicii Cehe, 10 iulie 2003.

[14]  CEDO, cauzele Rodos şi alţii c. Croaţiei, hotărâre din 07 noiembrie 2002, Slavicek c. Croaţiei, decizie de admisibilitate din 04 iulie 2002, Nogolica c. Croaţiei, 05.09.2002, Plaftk şi alţii c. Croaţiei, decizie de admisibilitate din 03 octombrie 2002, Jeftic c. Croaţiei, 03.10.2002, Sahini c.  Croaţiei, decizie de admisibilitate din 11 octombrie 2002.

[15] CEDO, cauza Holzinger c. Austriei, hotărâre din 30 ianuarie 2001.

[16] CEDO, cauza Hody c. Slovaciei, decizie asupra admisibilităţii din 06 mai 2003; Paska c. Slovaciei, decizie asupra admisibilităţii din 03 decembrie 2002; Andrasik şi alţii c. Slovaciei, decizie asupra admisibilităţii din 22 octombrie 2002.

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003.

[18] M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României – Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003.

[19] Cu privire la durata nerezonabilă a urmăririi penale, a se vedea hotărârea CEDO din 4 august 2005 pronunţată în cauza Stoianova si Nedelcu c. Romaniei, cererile conexate nr. 77.517/01 si 77.722/01, publicata In M. Of., Partea I, nr. 562 din 16 august 2007.

[20] Judecătoria Slobozia, sent. pen. nr. 2129 din 8 noiembrie 2004, publicată în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Bucureşti 2005, Ed. Universul Juridic, pag. 295-296.

[21] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, dec. pen. nr. 819 din 10 mai 2005, în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Bucureşti 2005, Ed. Universul Juridic, pag. 295-296

[22] Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secţia Penală, sent. pen. nr. 225 din 1 aprilie 2008, nepublicată.

[23] Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secţia Penală, sent. pen. nr. 207 din 24 martie 2008, nepublicată.

[24] Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Penală, dec. pen. nr. 790/R din 20 iunie 2008, nepublicată.

[25] CEDO, cauza Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24 februarie 2009, www.echr.coe.int.

.